A doua provocare

Asa cum ziceam mai inainte, multumita site-ului cu generator de scenariu, ma apucasem sa scriu. Prima provocare n-a iesit rau, feedback-ul a fost pozitiv pana acum, desi nu ma indoiesc ca as mai putea sa schimb multe la ea. Dar, dupa bunul [sau prostul] meu obicei, mai ales cand e vorba de scris povesti, rareori ma intorc sa mai fac modificari. Prefer sa las asa, sa observ greselile de fiecare data si eventual sa nu le mai repet. Statisticile blogului imi spun ca va place sa cititi mai mult povesti decat insight-urile mele legate de design, dar nu o sa ma las nici de una, nici de cealalta. Prin urmare, va prezint cea de-a doua provocare, pe care mi-ar permis sa o reinterpretez in felul meu, pentru ca altfel, ar fi iesit ceva si mai dubios… Suna cam asa:

 

The story starts when your protagonist opens someone else’s mail.
Another character is an alien entity who is determined to break all the rules.

===============================

–          Chestia asta nu se face asa, oricum, spuse Yusuke, asezand cu grija ceainicul pe aragaz. Treaba asta e delicata.

Se aseza pe scaun, asigurandu-se ca nu e nici un fir de praf pe suprafata mesei, apoi privi amuzat spre fratele lui.

–          Intelegi? Cateodata nu imi dau seama daca intelegi sau nu, adauga, punandu-si manusile de latex si clatinand usor din cap. Poate o sa vrei sa faci si tu asta la un moment dat, asa ca trebuie sa fii atent.

Ceainicul nu dadea nici un semn ca vrea sa se incalzeasca. O boare de vant clatina usor perdelele inflorate, aducand miros de flori de cires. Un miros copilaresc, clar si sensibil.

–          Poti sa vii mai aproape, spuse Yusuke, dupa o pauza in care studiase atent plicul de pe masa. Intai, ai grija sa nu lasi amprente. Asa cum l-ai luat, asa trebuie sa arate cand il pui la loc.

Kazushi ramase tot pe canapeaua din bucatarie, jucandu-se cu limba printre dinti, in timp ce saliva i se scurgea, nestavilita, pe barbie. Nu parea atent la ce face fratele lui, mai ales atunci cand ochii i se plimbau involuntar prin camera, cautand cine-stie-ce. Din cand in cand privirea ii devenea din nou fixa, concentrata pe figura lui Yusuke, pe gesturile lui, ba chiar parea sa-i urmareasca  si cuvintele, dezlipindu-i-se de pe buze si falfaind prin camera. Nu mai mult de cateva clipe.

–          Este ora 4 si 26 de minute. Michiko ajunge acasa in jur de 5 jumate. Avem timp, stai linistit.

Yusuke se uita din nou, scurt, catre Kazushi, si chicoti infundat, in timp ca analiza, pentru a treia oara, plicul de pe masa.

–          Balosule, mormai, ca pentru el.

Apropie cu grija plicul de nas si il mirosi, de la un capat la celalalt. Inspira adanc, apoi expira prelung. Si inca o data.

–          E acelasi lipici ca si data trecuta. Floare la ureche.

Ceainicul incepuse sa toarca soptit, de parca se straduia sa nu trezeasca pe cineva din somn. Yusuke dadu focul mai mare.

–          Apa trebuie sa fiarba, dar nu foarte tare, ca altfel strici plicul, se inmoaie prea tare. Vezi, deja scoate aburi. Uite, iei plicul, si faci asa.

Cu miscari calculate, incepu acelasi ritual pe care il facea in fiecare saptamana cand deschidea scrisorile vecinei lui, Michiko. Ceainicul incepu sa fluiere sfios iar Yusuke desfacu plicul, folosind o lama improvizata, ca si cum facuse asta de cand lumea. Avea grija sa stea in lateral, in asa fel incat Kazushi sa observe totul.

–          Partea asta e cea mai complicata… spuse Yusuke, concentrat la ceea ce facea. Daca te grabesti, se rupe. Daca stai prea mult, se imprastie cerneala. Rabdare multa… si… gata.

Opri focul si se intoarse mandru catre canapea, ridicand triumfator din sprancene. Insa Kazushi era ocupat, incercand, stangaci, sa se scobeasca in nas, fara sa nimereasca nara.

–          Ma ocup si de tine imediat, adauga Yusuke, zambind induiosat.

Cu gesturi de chirurg, extrase scrisoarea din plic, si o aseza pe masa. Apoi rasufla usurat, dar vizibil emotionat. Isi musca fugar buzele, respirand precipitat. Daca cineva l-ar fi privit atent, ar fi observat ca incerca sa amane agonia cat mai mult. Agonia de a citi o scrisoare de dragoste, pe care nu el o scrisese, dar dedicata unei persoane de care era indragostit. Pret de cateva minute, Yusuke incerca sa isi calmeze respiratia, desi degetele incepusera sa-i tremure. Dar Kazushi nu parea sa poata cuprinde in mintea lui ingusta asemenea profunzimi sentimentale. Momentan, era ocupat sa-si intinda balele pe tricoul deja patat, si sa gangureasca satisfacut.

Yusuke isi lua, intr-un tarziu, inima in dinti, si ceremonios, citi scrisoarea rand cu rand. O data, de doua ori, de trei ori, apoi inca o data, si mai rar, revenind la pasajele care ii faceau inima sa bata mai tare.

–          Incredibil, sopti.

Iar soaptele plutira prin bucatarie, urmarite timp de cateva clipe de privirea curioasa a lui Kazushi. Unele dintre ele falfaira pe fereastra si se pierdura printre florile de cires. Cineva ar fi putut sa creada ca sunt albine.

–          Incredibil, repeta Yusuke, oftand dureros.

 

Se ridica de la masa, cu privirea pierduta, epuizat, si il privi indelung pe fratele sau. Vreme de cateva clipe, cei doi parura sa comunice. Kazushi incerca sa spuna ceva, dar tot ceea ce ii iesi fu o gangureala sinistra. Cuvintele lui, poate “Vreau si eu sa citesc” incercara sa isi ia zborul de pe buze, dar nu isi gasira aripile. Prin urmare, infrante, se topira si izbucnira in balonase de saliva.  Yusuke lua un servetel de pe bufet, se aseza pe canapea, si incepu sa il stearga, absent, pe Kazushi.

Apoi lipi plicul la loc, repetand procesul in sens invers, o flutura de cateva ori prin aer si o strecura intre paginile unei carti cartonate, peste care aseza o vaza grea din portelan, in care nimeni nu tinea minte sa se fi aflat vreodata flori.

La fel de vlaguit, se uita la ceas, apoi pluti cu pasi impleticiti in camera lui si se incuie acolo.

 ***

Peste nu mai mult de 7 minute, Yusuke tasni din camera, aproape trecand prin usa, chiar daca buzunarul de la hanorac se agatase de clanta si se rupsese, si chiar daca piciorul gol al lui Yusuke se lovise infundat de coltul masutei de pe hol. Gafaind, Yusuke ingheta in mijlocul bucatariei.

Desi il putea auzi pe Kazushi racnind bolborosit, mintea lui, acum ingusta, refuza sa cuprinda gravitatea situatiei.

Nu putea vedea decat o scrisoare plutind intr-o balta aburinda. Si in mod bizar, nu putea auzi decat albinele, printre florile de cires.

***

Revista de Povestiri

Advertisements

Prima provocare

S-a intamplat in felul urmator. Aveam un site, care se numeste Plot Scenario Generator, si care, ei bine, genereaza plot-uri. Adica iti spune, in cateva cuvinte, cam despre ce ai putea scrie. Unele idei sunt destul de traznite, deci o adevarata provocare. Altele sunt destul de banale, deci ar putea fi tot o provocare. Prima data cand am dat de site-ul asta, mi-a generat urmatorul plot:

 

The story starts when your protagonist tries to help a lost child. Another character is a waiter who bites his/her fingernails.[Povestea incepe cand protagonistul incearca sa ajute un copil ratacit. Un alt personaj este un chelner/o chelnerita care isi roade unghiile]

Si iata ce a iesit:
====================
Am vazut-o ca pare nelinistita, dar am zis ca poate mi se pare. Lumea merge mai departe, pe acelasi fagas, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Eu imi beau linistit cafeaua, cu un ochi atintit catre cinematograf, muzica din local se aude in surdina, nici cat sa nu fie deloc, nici cat sa te deranjeze. O musca se loveste disperata de geam, incercand sa gaseasca o cale de iesire. Cam asa facem si noi, ma gandesc. Ne zbatem sa gasim o cale de iesire. Cred, totusi, ca noi avem ceva mai multe sanse decat o musca. Saraca.
Mi s-a terminat cafeaua, din cinematograf n-a iesit inca nimeni, este deja doua si un sfert, si fetita din colt arata din ce in ce mai nelinistita. Nimeni nu pare sa bage de seama, iar eu parca nu ma simt in stare sa fac ceva. Poate ii trece. Chelnerita m-a vazut de la departare, are ochiul format. A venit glont sa ma intrebe daca mai doresc ceva. Ma uit deznadajduit in ceasca: zat si extrem de putina cafea. Ii mai cer o cafea, in timp ce ea ma priveste de sus si isi roade de zor o unghie. Imi ia comanda si se intoarce, lent, la bar. Bine ca pe mine m-a vazut ca nu am cafea, dar fetita din colt mai are putin si plange. S-a facut rosie la fata, inca un pic si ajunge de culoarea manusilor pe care le are pe masa. Ma uit si eu in jur, sa vad daca mai observa altcineva in afara de mine. Tipul ala e intors cu spatele, nici o sansa s-o bage in seama daca nu incepe sa se smiorcaie. In partea cealalta, batranul care citeste ziarul cred ca nici nu vede pana acolo. Iar batrana din coltul opus probabil ca trece printr-o depresie majora, sau este de-a dreptul senila. Acum imi dau seama in ce local am ajuns. Dar era singurul din care sa se vada cinematograful. E foarte frig afara, iar eu urasc frigul.
Uite ca fetita a inceput sa planga. I se citeste disperarea in ochi, si e o fetita tare frumusica. Pacat de ea. Macar nu zbiara. Oare unde-i sunt parintii? La toaleta? Deja au trecut vreo 20 de minute de cand a ramas singura. Si uite ca nici nu stiu cu cine era, si cand au lasat-o asa. Ma uit fugar inspre bar, chelnerita isi vede de treaba, atat de lent, incat parca se afla intr-un borcan de miere. Fereasca sfantul sa ajungi aici si sa iti fie sete, cred ca si apa curge in reluare in prezenta ei. Arunc o privire spre cinematograf, n-are de gand sa iasa nimeni, parca e incuiat de cand lumea, ma si astept sa ma duc acolo si sa gasesc inauntru numai schelete imbracate elegant, cu falangele infipte in cutii cu floricele pietrificate. Cat doamne iarta-ma tine filmul ala?
Chelnerita s-a oprit de tot, parca i s-au terminat bateriile si s-a pus la reincarcat. Isi roade linistita unghia de la degetul mic, privind concentrata intr-un punct situat undeva intre tabloul cu trupa care canta jazz si afisul cu femeia imbracata in negru. Imi dreg glasul, poate isi revine. Nici un efect.
Fetita mi-a surprins privirea si eu am intors capul ca idiotul. Chiar mi-e mila de ea, ca incerc sa ma pun in locul ei, si nu mi-ar placea sa am manusi rosii. Chiar daca nu imi place frigul, prefer sa merg fara manusi decat sa port manusi rosii. Ah, fir-ar, acum, indiferent ce fac, am impresia ca fetita se uita la mine si ma uraste de moarte. Ma trec toate transpiratiile. Chelnerita se apropie cu cafeaua in mana si ma minunez: nu cred sa fi vazut vreo chelnerita care sa mearga atat de incet. Sau poate sunt eu nerabdator, ceea ce s-ar explica, avand in vedere ca asta e a patra cafea pe ziua de azi. Probabil ca ar putea sa intre in Cartea Recordurilor: cea mai inceata chelnerita din lume. De fapt, stai asa, ca e aiurea; daca se face o competitie intre cele mai lente chelnerite, n-au decat sa stea pe loc. Si castiga cea care ramane ultima in picioare.
Cafeaua e fierbinte si amara. La prima inghititura, mi se pare atat de amara, incat ma trece un fior. Iar chelnerita sta langa mine, si ma priveste de sus, cu unghia intre dinti, incercand sa imi desluseasca pe figura daca imi place cafeaua sau nu. O las asa cateva clipe, sa vad ce face. Nu face nimic, doar ca la un moment dat isi arcuieste sprancenele in semn de mirare. Atat de lent, incat imi aduce aminte de motanul gras pe care il aveam cand eram mic, si care era atat de lenes, incat ii era lene sa clipeasca. Chelnerita nu e grasa, si nici nu seamana a motan, de fapt, nu are nimic din gratia vreunei feline de care stiu eu. Asa ca ii fac semn din cap ca e ok cafeaua, iar ea da sa plece. Si atunci imi vine o idee.
– Nu va suparati, zic.
Ea se intoarce pe jumatate, si apoi face o semi-pirueta pe piciorul stang.
– Aveti idee unde sunt parintii fetitei de acolo? si ii fac semn spre coltul din spatele ei.
Chelnerita ramane descumpanita o clipa, si priveste in jur ostentativ, ca o Alice proaspat picata in Tara Minunilor.
– Care fetita? ma intreaba pe un ton usor sarcastic.
Ma inclin peste spatarul scaunului, si vad ca la masa nu mai e nici o fetita. E trecut de doua si jumatate, nu se mai aude nici musca prin cafenea, iar la masa din colt nu mai e nici o fetita. Doar o pereche de manusi rosii. Nu mai stiu ce sa zic, m-am blocat. Imi vine sa o intreb pe chelnerita: “Ce-ai facut cu fetita?” dar cred ca ar suna straniu. E destul de evident ca ea nu stie de nici o fetita. Nici n-am observat cand a iesit. De fapt, n-a iesit, ca usa are clopotei si s-ar fi auzit. Poate ca parintii ei au fost mancati de perechea de manusi rosii. A durat un pic pana sa-i digere, si acum au halit-o si pe fetita. Asa, la sfarsit, ca are carnea mai frageda.
– Ah, uite ca si-a uitat cineva manusile, face chelnerita, si se indreapta spre masa.
Imi vine s-o atentionez: “Stai asa! Nu le atinge! Or sa te inghita! Si mie cine imi mai aduce cafeaua? Cum ramane cu localul?” Deja parca vad si pagina de ziar: “Pereche de manusi rosii scapate de la Zoo. Orasul in teroare”. “Chelnerita devorata de Manusile Demonice. Clientii traumatizati”. Dar uite ca ospatarita a luat deja manusile de pe masa, si le analizeaza ca pe o specie noua de orhidee.
Bate cineva in geam, si eu ma sperii de ma trec iar transpiratiile. Prietena mea e afara, a iesit de la film si imi face cu mana. Ptiu ce m-am speriat. Imi iau haina si las banii pe masa, nu mai cer nota de plata, ca se topeste zapada de afara pana ajunge la mine. Deschid usa si ascult, in trecere, sunetul de clopotel. Cu siguranta ca l-as fi auzit. Unde o fi disparut fetita? Inainte sa inchid usa, mai arunc o privire prin cafenea. Nici urma de fetita, doar chelnerita care ma priveste de la bar, cu o unghie in gura. Ciudat, de obicei, persoanele nervoase isi rod unghiile.
E cam frig afara.

============================

*Daca va intrebati ce cauta o musca intr-o cafenea, iarna… ei bine, si eu ma intreb acelasi lucru. N-ar trebui sa fie inghetata, pe undeva?

***

Revista de Povestiri