Vindem umbrele

Nu cred ca sunt un tip iesit din comun. Pentru ca, de obicei, nu mi se intampla lucruri iesite din comun. Viata mea a avut cel mai normal curs pana nu demult. Copilaria mea a fost una obisnuita. Parintii mei nu au fost nici foarte bogati, nici saraci lipiti pamantului. Nu am avut chiar tot ce mi-am dorit, dar nici nu am dus lipsa de nimic. La scoala, am fost un elev obisnuit. Mediocru. Nu am participat la olimpiade, nici nu am ramas corigent la vreo materie. Mi-a fost greu sa aleg, la sfarsitul liceului, ce sa fac, pentru ca nu mi-am dorit sa fac ceva anume. Nu cred am veleitati de artist [nu am mai scris nimic altceva in afara de aceste foi de agenda nefolosita], nu sunt foarte bun la matematica, stiintele naturale nu au fost niciodata o pasiune pentru mine. Am mers acolo unde au mers cei mai multi. De cinci ani incoace am o slujba normala, cu program fix, la care nu se cer prea multe de la mine. Pana acum nu am avut de ce sa ma plang. Ma intelegeam bine cu oamenii de acolo, desi nu prea interactionam cu ei, sefii nu ma bateau prea mult la cap. Zilele semanau destul de mult intre ele. Ma trezeam la aceeasi ora, mergeam pe acelasi traseu spre locul de munca, nu stateam peste program, asa ca ajungeam in jurul aceleiasi ore acasa. Erau seri in care gateam [desi nu-mi place sa gatesc in mod deosebit], timp in care ascultam muzica la radioul din bucatarie (muzica nu e una din pasiunile mele, dar parca nici sa fie liniste completa nu-mi place).

In weekend-uri mergeam sa-mi fac cumparaturile, de obicei la aceleasi magazine. Uneori, spre seara, daca era frumos afara, mergeam in parc si ma plimbam. Nu imi place neaparat sa merg pe jos, dar intotdeauna e buna o gura de aer curat. De asemenea, mergeam pe jos pentru ca nu era nevoie sa iau un mijloc de transport in comun, sau, spre exemplu, un taxi. Aveam totul la indemana.

Asa ca ma intreb de cand a inceput totul. Cred ca a inceput odata cu ploaia. Pentru ca, dupa cum ziceam, drumul spre locul de munca era mai mereu acelasi. Acum imi dau seama ca, de cinci ani incoace, s-a schimbat foarte putin, dar s-a schimbat. Obisnuiam sa evit gangul asta. Mi se parea ca e un loc de rau augur. Desi nu s-a intamplat nimic neobisnuit, ori de cate ori am trecut pe aici. Il evitam pentru ca este genul de loc prin care treci repede. Simti ca daca stai prea mult, o sa se intample ceva rau. Vara e pustiu si racoare. O racoare tulburatoare si nefireasca. Iarna, gangul este uscat si rigid, ca interiorul unui cavou. Ai impresia ca este un loc prin care nu ai voie sa treci, ca pe undeva pe acolo exista un semn pe care scrie “Trecere interzisa”, dar cumva nu l-ai zarit si acum treci pe acolo si ceva rau o sa se intample.

Ploaia a inceput brusc, intr-o zi obisnuita. Cand m-am trezit, soarele rasarise deja. In timpul micului dejun, nu era nimic care sa anunte ca va ploua. Cand am iesit din scara blocului, am vazut norii. Nu mi-am facut griji, pentru ca de obicei nu folosesc umbrela. Nu a fost nevoie pana acum, pentru ca, ti-am zis, am totul la indemana. Ploaia a inceput repede, asa ca am scurtat drumul spre serviciu. In mod normal, nu am de ce sa ma grabesc, dar ploaia era neobisnuit de rece si deasa. Am trecut prin gangul de care iti spuneam, si de care uitasem. Am ajuns in dreptul lui, am simtit un oarecare fior, am trecut si totul a fost perfect in regula. Numai ca, din ziua aceea, ploaia nu s-a mai oprit.

Poate ca in primele cateva zile te gandesti ca, uite, iar e o ploaie din aia de toamna apasatoare. Trece o saptamana, si soarele nu se arata nici macar pentru o singura zi. Ploaia nu conteneste nici macar o clipa, aceiasi stropi marunti care iti uda pardesiul in drum spre serviciu, te fac sa clipesti mai des, iti intra in gura, se scurg pe maneci, iti incretesc degetele. Totul in jurul tau este umed, hainele nu mai apuca sa ti se usuce, pantofii sunt mereu uzi, clantele sunt mereu reci, pui mana pe ele sa deschizi usi, mana iti este uda si nu ai pe ce sa te stergi pentru ca pana si batista din buzunarul interior al hainei este uda. Geamurile sunt aburite, peretii fac condens, nimic nu mai este uscat, nimic nu mai este cald, nimic nu mai este confortabil. Mai trece o saptamana de ploaie, oamenii incep sa se imbolnaveasca. Si nu zic neaparat de pneumonie sau raceala sau gripa. Dar te uiti la ei pe strada, arata nedormiti, stresati, incercanati. Bolnavi. Dupa o luna, vezi din ce in ce mai putine umbrele pe strada. Pentru ca nu mai ai de ce sa folosesti umbrela, esti ud pana la os, pantofii iti sunt plini de apa, parul iti este ud, picura apa din el, ajungi acasa si degeaba folosesti uscatorul de par, pentru ca patul iti este ud, papucii cu care te incalti dimineata iti sunt uzi, prosoapele sunt ude, ai putea sa le storci. In ziare, apar stiri despre primele cazuri de sinucidere. Poate ai zice ca un zeu nemilos al ploii s-ar indupleca dupa primele sacrificii. Dar ploaia continua sa cada, zi de zi, saptamana dupa saptamana, trece toamna si deja te gandesti ca ploaia ar trebui sa se transforme in zapada, ceea ce e bine, pentru ca macar e o schimbare. Dar totul pare sa curga mai departe, curge si se scurge, sinuciderile continua, e greu sa mai tii o evidenta clara. Zilnic, trupuri sunt gasite in rau, in lacul din parc, pe trotuare, capete sparte, balti de sange spalate, continuu, de ploaie. Trupuri goale de sens, de viata, trupuri fara umbra, plutind in suvoaiele de apa care cade din cer, zi si noapte, zi si noapte, fara oprire.

Si brusc, in prag de iarna, ploaia se opreste si ai impresia ca a trecut o vesnicie, nici nu poti sa te bucuri, in primele zile, de soare. Ochii te dor permanent, simti nevoia constanta de somn, e ca un fel de convalescenta fortata in care nu iti este bine, ca un fel de hibernare din care nu erai pregatit sa te trezesti. Numarul de sinucideri scade in mod simtitor, activitatea in oras stagneaza vizibil. Mergi pe strada si vezi oameni opriti pe trotuar, in drum spre serviciu, ca si mine, stand la soare, dormitand cu ochii inchisi, ca niste pui de gaina.

De asta mi s-a parut ciudat ca in prima zi in care nu a mai plouat, sa trec, din obisnuinta, prin gangul cu care deja ma obisnuisem, si sa vad o hartie lipta de o usa pe care nu am vazut-o niciodata deschisa: “Vindem umbrele”. M-a bufnit si rasul, chiar in starea in care ma aflam. Acum vindeti umbrele? Impotriva soarelui, sau ce?

Ziua urmatoare, hartia care anunta ca cineva vindea umbrele in gangul ala parasit, era tot acolo. Repet, nu am vazut niciodata pe nimeni trecand prin gang, pe nimeni folosind usa aia mica si stinghera, era ca si cum gangul ar fi existat numai pentru a trece fugar, prin el, in drum spre altundeva. Si ma gandesc ca poate totul a inceput odata cu ploaia, pentru ca, in mod normal, nu as fi facut asa ceva. Ziua urmatoare m-am trezit un pic mai devreme, oarecum ingrijorat ca soarele nu o sa fie acolo, si ca ploaia o sa inceapa din nou. Cred ca am si visat ceva legat de asta. Dar soarele era acolo, si pentru prima data dupa luni de zile, am simtit confortul de a fi uscat. Mi-am luat micul dejun cu un sfert de ora mai devreme, si am iesit din scara blocului, de asemenea, cu un sfert de ora mai devreme. Cand am ajuns in dreptul gangului m-am oprit si, pentru prima data in ani de zile, am apasat pe clanta usii pe care scria, inca si acum, “Vindem umbrele”.

Cine ar vinde umbrele? ma gandeam. De ce acum? S-o fi mutat cineva aici, si si-a deschis o afacere cu umbrele. Prost loc si-a ales, si slaba metoda de a-si face publicitate.

Un hol lung, intunecos, care inca pastra mirosul de umezeala al zilelor ploioase. In capatul holului, o alta usa. Am facut cativa pasi, incercand sa las usa din spatele meu deschisa, pentru a vedea ce fac. Nu am reusit. Usa s-a inchis in spatele meu, iar eu am continuat sa merg inspre capatul holului, bajbaind in semiintuneric. Tin minte si acum cea de-a doua usa, cu vopsea scorojita, clanta. Si cum am ajuns in magazia aia stranie. Nu erau prea multe de vazut inauntru. Burlane, tevi de apa calda sau rece, praf, lumina chioara. O masa veche servind, aparent, pe post de tejghea. Un maldar de saci pierzandu-se in intunericul din capatul camerei. In dreapta, unelte de gradinarit vechi si ruginite, sprijinite de perete. Cateva galeti, bagate una in alta, atarnate de tavan cu niste sarma. Multe cuie ruginite, in doua lazi puse una peste alta. Si omuletul ala ciudat, aparut din intuneric, si sunetul facut de galosii lui prafuiti.

Nu a zis nimic, doar s-a uitat, suspicios, la mine. Nebarbierit, intre doua varste, cu fata rosie si privirea neincrezatoare. Mic de statura, imbracat intr-un halat prafuit si murdar de ulei, si incaltat cu galosii aia terfeliti si plini de noroi uscat, deja crapat. L-am salutat cu o miscare scurta a capului si am vrut sa spun “Buna ziua”, dar imi pierise vocea. Mi-a iesit doar o soapta, pe care am ascuns-o incercand sa-mi dreg glasul. Mi-am amintit de ce intrasem acolo, mi-am amintit ca trebuia sa ajung la serviciu, dar imi venea greu sa aproximez cat timp trecuse de cand intrasem. Teoretic, nu ar fi trebuit sa fie mai mult de doua minute. Aveam impresia ca e mult mai mult de atat. Mi-am dres din nou glasul, si am zis ca am vazut anuntul de afara, cum ca ar vinde umbrele, asa ca am intrat sa vad despre ce e vorba.

Omuletul a pufnit ca un animalut salbatic, m-a fixat cu privirea, si lent, dar extrem de lent, a inceput sa ranjeasca. Cred ca au trecut vreo 20 de secunde pana ca figura lui, si asa ciudata, sa se transforme intr-un rictus macabru, un fel de ranjet nenatural care dezvaluia vreo 20 de dinti inghesuiti si dezordonati. Apoi, omuletul a dat din cap de cateva ori, ranjetul i-a disparut aproape complet de pe chip, pastrand ceva din urma unei senzatii de usurare. Si mi-a zis:

– Nu cred ca poti sa ne ajuti.

Vocea lui mi-a amintit de sunetul scos de o foaie de hartie mototolita, harsait si pergamentos. Recunosc ca pentru cateva momente, m-au trecut fiorii si mi s-a facut teama. Nu stiu de ce. Dar, pentru ca omuletul parea gata sa se retraga de unde a venit, si aveam senzatia apasatoare ca daca pleaca, nu se va intoarce, sub impulsul momentului, am baguit:

– As vrea sa cumpar o umbrela, daca se poate…

Omuletul s-a oprit cu spatele la mine, asa cum era, si simteam, din nou, desi nu-l vedeam, cum gura i se lateste, incet, sub forma aceluiasi ranjet pe care il vazusem mai devreme. La fel de incet, capul i-a coborat intre umeri, iar spatele i s-a curbat intr-un fel de cocoasa. Parea ca a cazut prada unei crampe, mai ales ca incepuse sa tremure necontrolat. Spectacolul a devenit cu atat mai lugubru cand am auzit, la inceput, un fel de sasait, apoi un harsait venit din plamanii omuletului. Ritmic, de parca cineva ascutea un cutit din fier de proasta calitate. Omuletul radea.

S-a intors pe jumatate inspre mine, iar lumina chioara i-a sclipit sticlos in ochi si pe buzele rasfrante de pe care se scurgea acum o saliva groasa.

– Prostule, mi-a spus, nu vindem umbrele.

M-a luat ameteala si am plecat, clatinandu-ma, din locul ala blestemat. M-am intors direct acasa, nu m-am simtit in stare sa merg la serviciu. Am repetat in minte scenariul, intrebandu-ma daca este posibil, si cum, si de ce. Totul capata sens in mintea mea, dar ma facea sa ma intreb daca sunt bolnav sa cred tocmai asa nebunie. Poate ca ploaia si-a pus amprenta asupra noastra, a tuturor, si suntem un oras bolnav, de oameni bolnavi, cu imaginatie bolnava. Eu nu eram asa, eu eram un om normal, cu o viata obisnuita si mediocra, de care acum imi era dor.

Era ceva anume in felul in care imi vorbise omuletul. Pe anunt scria “Vindem umbrele”, iar eu am spus ca as vrea sa cumpar o umbrela. Creatura aia mica [deja ma indoiam ca era un simplu omulet] mi-a raspuns “noi nu vindem umbrele”. Noi. Nu vindem umbrele. Totul ar fi sunat plauzibil [in afara de ideea ca pe usa scria ceva, iar el mi-a spus exact contrariul]. Ceea ce mi-a atras atentia, insa, a fost felul in care a pronuntat “umbrele”. Asa ca sper sa gresesc, si Dumnezeu mi-e martor, cand spun ca nu as fi putut sa cumpar o umbrela de acolo. Pentru ca ei nu vindeau umbrele. Vindeau umbre. Umbrele din timpul ploii.

***
[nu stiu cat de mult reiese din poveste ideea pe care am vrut eu sa o evidentiez. adica daca se intelege ce vreau sa zic. s-ar putea sa fie aspecte pe care nu le-am acoperit, scapari de care nu am avut grija… un tip super-normal scrie intr-o agenda despre aceasta intamplare, care i s-a petrecut. ceea ce s-a intamplat inainte de asta, e destul de clar. monotonie. ceea ce se intampla dupa, nu stim nimic despre asta. totul e povestit pe hartie, se pare ca personajul meu avea ceva skill-uri de scris povesti. as fi vrut sa folosesc un ton mai sec, dar as fi pierdut din atmosfera. nu stiu, poate ramane o provocare pentru o data viitoare]

[ideea mi-a venit intr-o zi, cand am trect pe langa un magazinas din asta de cadouri si suveniruri, si am vazut o hartie lipita in geam, pe care scria exact chestia asta “vindem umbrele”. in mintea mea, a capatat un alt sens, si mi-am propus sa scriu aceasta poveste despre care nu stiam nimic altceva. mi-a luat ceva timp, pentru ca am inceput-o asta-toamna, si a ramas ca draft vreo 2-3 luni. am recitit ce am scris, am sters tot si am rescris. sa speram ca nu a fost o greseala]

[desi nu are legatura prea mare cu inspiratia mea din seara asta, am ascultat jazz. am descoperit aceasta piesa de la Avishai Cohen Trio – Arava. As putea sa o plasez drept coloana sonora, daca ceea ce am scris eu ar fi transpus intr-un fel de film mut, si s-ar auzi pasaje din “Arava” in momente cheie. nu e destul de creepy, totusi.]

[nu e nevoie sa spun, sper, ca orice feedback este binevenit. este putin probabil sa mai schimb ceva la povestea asta, asa cum e ea acum. dar voi incerca sa tin cont pe viitor.]

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

friday is waiting

and on the worn book of old-golden song
i brought not here to read, it seems, but hold
and freshen in this air of withering sweetness;
but on the memor of one absent, most,
for whom these lines when they shall greet her eye.

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

A treia provocare

M-am intors azi dimineata la vechiul meu prieten, generatorul de ploturi. Prima idee nu mi-a placut, a doua mi-a facut cu ochiul. M-am apucat de scris imediat, in doua ore era gata treaba. Zice asa:

The story starts when your protagonist tries to overcome a personal fear. Another character is a fortune-teller who has been following your protagonist for years.

Asa ca multumesc domnisoarei caprioare pentru inspiratia pe care nici nu stie ca mi-o ofera. Spor la citit. Sper sa va placa.

=======================================

Mana ta pe umarul meu. Linistitor. Sunt momente in care simt ca as putea face orice atunci cand esti in preajma mea. Sa ma bat cu infractori, sa trec prin pereti. Sa opresc o masina. Cu puterea mintii. Sa te prind atunci cand cazi. Sa te apar de ploaie. Sa-ti indepartez firele de par care iti cad in ochi si sa te sarut pe frunte cand adormi, si sa stii ca nimic nu poate sa iti faca rau. Tu si cu mine, mana ta pe umarul meu, impotriva unei lumi intregi. Unei armate de samurai vestiti. Unei bestii uriase si flamande. Unei familii de hipopotami furiosi, despre care am citit ca sunt printre cele mai periculoase si agresive mamifere. Tu si cu mine, impotriva natarailor. Impotriva demonilor, ai mei, ai tai, ai tuturor.

Si totusi, te-a pus naiba sa stai la etajul 6.

Iti simt degetele frematand pe osul umarului meu. Tasteaza necontenit intr-un limbaj pe care nu il cunosc, dar il inteleg perfect. In fata e cerul, orizontul, lung si lat, infricosator de vast. Ma simt ca si cum as pluti, si, intr-o alta dimensiune, asta as face. Sunt suspendat la 6 etaje deasupra pamantului, numai sa ma gandesc la asta si simt ca ma sufoc. Dar camera ta e comoda, intotdeauna mi-a placut. Rama geamurilor, usa de la balcon, prin care se zareste infinitul si care ma apara de el.

Inca un pic. Jumatate de pas, si parca e prea mult. Orizontul creste si devine mai teribil. Palmele imi transpira, picioarele imi sunt ca niste spaghete puse la fiert. Se inmoaie, se indoaie, pui putina sare si poti sa le servesti. Ma simt intoxicat de adrenalina, sunt asa de mic si de nesemnificativ. Inghit in sec si iti arunc o privire. Deja ma simt mai bine, camera familiara, ochii aia frumosi ai tai, cascada de par blond care se revarsa peste umeri si clavicule. Mana ta subtire, care ma strange mai tare. Imi faci un semn din ochi, atat de scurt si subtil, dar care cade ca o secure. Iti zambesc (“nu stiu daca pot sa fac asta”). Imi zambesti inapoi (“sunt chiar aici”). Din nou, fata in fata cu orizontul, cu necunoscutul, cu iremediabilul. Golul din pieptul meu e mai mare decat cel de afara. Intind mana sa ating tocul usii, e prea departe, inca un pas. Balconul atarna in fata, nesigur, deasupra unui hau de cine stie cati metri. Mai mult decat pot eu sa suport. Etajul 6, ma gandesc. Am impresia ca pana jos sunt 50, 100, 500 de metri, oamenii arata ca niste insecte, casele arata ca niste stupi de albine. Masinile – niste scarabei minusculi animati de cine stie ce putere misterioasa. Tramvaiele – omide metalice dintr-un film cu accente de steampunk. Un etaj nu are cum sa aiba mai mult de 3 metri inaltime, parter plus 6 etaje, deci vreo 20 de metri. Groaznic. Parca nu am fost niciodata atat de sus.

Imi spui “hai” si tresar ca si cum m-ai fi atins cu un fier incins. Tamplele imi bubuie, degetele mele se agata cu disperare de tocul usii, unghiile imi sunt albe. Inca doi pasi si sunt in balcon, deasupra iadului. Aerul e bun, e rece, ma inveleste, imi usuca fruntea. Numai sa nu bata vantul. Daca ar bate vantul, nu stiu ce as face. Mana ta mi s-a lipit de umar, nu mai e mana ta, e mana noastra, e mana mea, tu nu mai esti tu, esti noi, esti eu, fara tine nu as putea face asta. Tu si cu mine impotriva unei lumi intregi, impotriva natarailor, impotriva golului de sub mine, din mine, impotriva unei armate nesfarsite de ninja, de zombie, de soldati malefici din teracota, de mumii, de orci.

Pune-ma sa-ti mananc un pumn de paianjeni veninosi si o sa ma ling si pe degete dupa ce-i termin. Baga-ma intr-o cutie in care incap doar eu si o gura de aer si ingroapa-ma la 20 de metri sub pamant, e sub pamant, e bine, nu mi-e frica de intuneric, nu mi-e frica de moarte, nu mi-e frica de nimic. Dar nu pot nici macar sa ma sui pe un scaun sa agat un tablou. Ma urmareste o teroare inexplicabla ca o sa ma ia ameteala si o sa cad si o sa ma lovesc cu capul de vreo muchie. Nu are sens, stiu, logica nu are nici o valoare. Daca as fi mic, m-as aseza in fund si as plange pana ma usuc. Daca as fi mic, as racni si as lua-o la goana, undeva unde ma simt in siguranta, pe un pamant stabil, intr-o padure, sa ma tavalesc prin frunze si sa simt ca e totul in regula.

Cand merg cu trenul stiu mereu cand se apropie vreun pod, ma chircesc si ma gandesc la fulgi de porumb, la teorema lui Pitagora, la otelul de Toledo, la Pink Floyd, la procesul de fabricare a fermoarelor. Prietenii mei rad de mine si fac misto-uri, si tu ai ras de mine, ati crezut ca glumesc, ca ma prefac. Nu inteleg nici eu, am urcat pe munti de 2000 de metri pe ploaie si pe vant. Aveam piatra sub picioare, eram in lumea mea. Pune-ma sa ma uit in jos si parca se deschide o trapa sub mine, ma simt ca pe esafod. O sa ma ia ameteala si o sa ma pravalesc 2000 de metri in jos si n-o sa ma mai gaseasca nimeni, o sa ma manance fiarele padurii, o sa dispar. Si voi o sa ziceti “Ce moarte stupida, nu ne-am gandit ca o sa se intample. Credeam ca glumeste.”

Tu crezi ca imi place? Ca ma complac in situatia asta? Ca mi-e bine cand voi va urcati in telecabina si eu va fac cu mana de jos? Ca ma bucur ca nu trebuie sa urc la etajul 258 sau la ce etaj stai tu, ca trebuie sa cobori tu pentru ca eu ma prostesc si ca mi-e lene? Pana la etajul 1 a fost ok. De la 1 pana la 6, o corvoada. De lift nici nu poate fi vorba.

Dar acum sunt in balcon. Orizontul se dezvaluie ca si cum s-ar deschide o cortina. Publicul poate sa aplaude, pot sa fac asta. Mai trebuie doar sa ma uit in jos, sa rad si sa-mi dau seama ca a fost o prostie sa ma tem. Ca tu esti aici, ma incurajezi, balconul e o structura de beton si metal, lumea iese pe balcon sa bea o cafea, sa fumeze o tigara, sa intinda hainele la uscat, sa se uite la apus. In fiecare zi. La etajul 3, la etajul 6, la etajul 472, nu conteaza. Asa ca atunci cand incepe sa bata vantul eu zambesc. Panica se furiseaza asa cum urca lichidele prin vasele capilare. Inghet pe loc si ma fac verde la fata, alb, rosu, si nici macar nu are legatura cu steagul Italiei. Imi place Italia, imi plac oraselele italiene cu locuinte joase, fara etaje. Imi vine sa zbier, sa fug inapoi, dar nu am cum. Tu stii foarte bine, si ma tii de umar, imi blochezi orice cale de scapare. Daca mor, e din cauza ta. Nu stiu daca pot sa fac asta. Te apropii si iti strecori bratele pe sub ale mele, ma invalui cu degetele tale suple, cu parul tau balai fluturat de vant. Nici nu mai vad de frica, si nu imi dau seama daca am ochii inchisi sau mi s-a intunecat privirea. Vibrez la frecventa joasa, ca un subwoofer. In clipa asta, se nasc copii si mor batrani. Intr-o zi ca asta, cu cer limpede si vant de primavara, cineva a facut o oala de lut. Un copil a scapat un balon cu heliu in parc. O femeie s-a impiedicat si si-a rupt tocul. Intr-o zi ca asta, am urcat la etajul 6 si am privit in jos.

========================================

Ma simt grozav, indestructibil. Imi vine sa zdrobesc pietre, sa indoi stalpi de telegraf. Te tin de mana iar tu ma simti in stare de orice. Imi vine sa te sarut, sa te inghit, sa iti cumpar acadele si vata de zahar, sa ne suim pe niste armasari si sa calarim zile si nopti, sa vedem lumea, sa infruntam furtuni, sa ne urcam pe varful lumii si sa radem unul la celalalt. Ma simt de parca as exista de doua ori, o data pentru mine si o data pentru tine. Aici si acum, noi suntem si tu ma tii de mana.

O stiu pe batrana asta de cand eram mic, n-am mai vazut-o de mult. La un moment dat a disparut, si n-a mai stiut nimeni de ea, nici n-a intrebat nimeni.  As zice ca s-a micsorat pe masura ce am crescut eu. Intotdeauna ma privea asa lung, uneori imi cerea maruntis, alte ori voia sa imi ghiceasca in palma, in ghioc, in carti, in draci si laci. La inceput mi-era frica de ea, apoi m-am obisnuit, a devenit parte din decor. S-a stafidit, s-a uscat, arata de parca i-a cazut tencuiala, prafuita si uitata de lume, in lume.

Fecior, hai sa-ti ghiceasca mama. (asa imi spune mereu, fecior, si simt ca si cum numai mie imi spune asa).

Nu am lasat-o niciodata sa-mi ghiceasca, nu m-a interesat. Nu cred in superstitii si magie neagra, nu cred in vrajitoare si stafii. Cu atat mai putin acum, cand pot sa sprijin lumea pe un umar si cand iubita mea cu par balai isi are degetele impletite intre ale mele.

Nu am marunti, mamaie.

Pai hai sa va ghicesc, frumosilor. Eu te cunosc pe tine, esti a lu’ Nina. L-am cunoscut si pe tac’tu, frumos barbat Gheorghita, Dumnezeu sa-l ierte.  Si pe frati’tu, ochi albastri, ce-ati mai crescut amandoi. Si pe fata asta subtire o stiu, asa par aveam si eu cand eream ca ea. Il aveam chiar mai lung si barbatii se ruga de mine sa-si treaca degetele prin el. Ca din pusca s-a dus anii mei, fecior, haide sa va ghiceasca mama, ca nu va iau nici un ban. Tanara am fost si eu odata, si ce-am mai iubit la viata mea.

Am ramas mut, fata in fata cu batrana, si gandurile mi-au zburat ca penele dintr-o perna rupta si scuturata in vant. Iti arunc o privire si nici tu nu stii ce sa zici. Esti incurcata ca si mine, te simti ca Alba-ca-Zapada si batrana asta iti da sa musti dintr-un mar de care nu ti-e pofta. Intind mana incet, si las sa cada intre degetele noduroase ale babei cateva monezi. Nici nu stiu cand le-am scos din buzunar. Tu tresari usor si ma strangi mai tare. Palma batranei e tare si uscata, ca o creanga de copac. Degetele sunt negre, de parca a curatat nuci toata viata ei. M-as simti la fel daca as atinge niste moaste, niste degete de piatra.

Bodgaproste, mama, sa va deie Dumnezeu sanatate si viata lunga si frumoasa, si copii frumosi si sanatosi. Sa va iasa-n cale norocu’, ca-s batrana si bolnava si mi se lumineaza ochii cand va vaz, un print s-o printesa, asa-mi sunteti de frumosi. Haide sa va ghiceasca baba, nu vrei?

Las’, al’data mamaie. Sanatate.

Si plecam, tu calci usor, ca pe oua, si degetele iti sunt pierdute printre ale mele. Intr-o zi ca asta ne-am intalnit cu vrajitoarea si tie ti-era frica de ea.

***

Revista de Povestiri

Prima provocare

S-a intamplat in felul urmator. Aveam un site, care se numeste Plot Scenario Generator, si care, ei bine, genereaza plot-uri. Adica iti spune, in cateva cuvinte, cam despre ce ai putea scrie. Unele idei sunt destul de traznite, deci o adevarata provocare. Altele sunt destul de banale, deci ar putea fi tot o provocare. Prima data cand am dat de site-ul asta, mi-a generat urmatorul plot:

 

The story starts when your protagonist tries to help a lost child. Another character is a waiter who bites his/her fingernails.[Povestea incepe cand protagonistul incearca sa ajute un copil ratacit. Un alt personaj este un chelner/o chelnerita care isi roade unghiile]

Si iata ce a iesit:
====================
Am vazut-o ca pare nelinistita, dar am zis ca poate mi se pare. Lumea merge mai departe, pe acelasi fagas, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Eu imi beau linistit cafeaua, cu un ochi atintit catre cinematograf, muzica din local se aude in surdina, nici cat sa nu fie deloc, nici cat sa te deranjeze. O musca se loveste disperata de geam, incercand sa gaseasca o cale de iesire. Cam asa facem si noi, ma gandesc. Ne zbatem sa gasim o cale de iesire. Cred, totusi, ca noi avem ceva mai multe sanse decat o musca. Saraca.
Mi s-a terminat cafeaua, din cinematograf n-a iesit inca nimeni, este deja doua si un sfert, si fetita din colt arata din ce in ce mai nelinistita. Nimeni nu pare sa bage de seama, iar eu parca nu ma simt in stare sa fac ceva. Poate ii trece. Chelnerita m-a vazut de la departare, are ochiul format. A venit glont sa ma intrebe daca mai doresc ceva. Ma uit deznadajduit in ceasca: zat si extrem de putina cafea. Ii mai cer o cafea, in timp ce ea ma priveste de sus si isi roade de zor o unghie. Imi ia comanda si se intoarce, lent, la bar. Bine ca pe mine m-a vazut ca nu am cafea, dar fetita din colt mai are putin si plange. S-a facut rosie la fata, inca un pic si ajunge de culoarea manusilor pe care le are pe masa. Ma uit si eu in jur, sa vad daca mai observa altcineva in afara de mine. Tipul ala e intors cu spatele, nici o sansa s-o bage in seama daca nu incepe sa se smiorcaie. In partea cealalta, batranul care citeste ziarul cred ca nici nu vede pana acolo. Iar batrana din coltul opus probabil ca trece printr-o depresie majora, sau este de-a dreptul senila. Acum imi dau seama in ce local am ajuns. Dar era singurul din care sa se vada cinematograful. E foarte frig afara, iar eu urasc frigul.
Uite ca fetita a inceput sa planga. I se citeste disperarea in ochi, si e o fetita tare frumusica. Pacat de ea. Macar nu zbiara. Oare unde-i sunt parintii? La toaleta? Deja au trecut vreo 20 de minute de cand a ramas singura. Si uite ca nici nu stiu cu cine era, si cand au lasat-o asa. Ma uit fugar inspre bar, chelnerita isi vede de treaba, atat de lent, incat parca se afla intr-un borcan de miere. Fereasca sfantul sa ajungi aici si sa iti fie sete, cred ca si apa curge in reluare in prezenta ei. Arunc o privire spre cinematograf, n-are de gand sa iasa nimeni, parca e incuiat de cand lumea, ma si astept sa ma duc acolo si sa gasesc inauntru numai schelete imbracate elegant, cu falangele infipte in cutii cu floricele pietrificate. Cat doamne iarta-ma tine filmul ala?
Chelnerita s-a oprit de tot, parca i s-au terminat bateriile si s-a pus la reincarcat. Isi roade linistita unghia de la degetul mic, privind concentrata intr-un punct situat undeva intre tabloul cu trupa care canta jazz si afisul cu femeia imbracata in negru. Imi dreg glasul, poate isi revine. Nici un efect.
Fetita mi-a surprins privirea si eu am intors capul ca idiotul. Chiar mi-e mila de ea, ca incerc sa ma pun in locul ei, si nu mi-ar placea sa am manusi rosii. Chiar daca nu imi place frigul, prefer sa merg fara manusi decat sa port manusi rosii. Ah, fir-ar, acum, indiferent ce fac, am impresia ca fetita se uita la mine si ma uraste de moarte. Ma trec toate transpiratiile. Chelnerita se apropie cu cafeaua in mana si ma minunez: nu cred sa fi vazut vreo chelnerita care sa mearga atat de incet. Sau poate sunt eu nerabdator, ceea ce s-ar explica, avand in vedere ca asta e a patra cafea pe ziua de azi. Probabil ca ar putea sa intre in Cartea Recordurilor: cea mai inceata chelnerita din lume. De fapt, stai asa, ca e aiurea; daca se face o competitie intre cele mai lente chelnerite, n-au decat sa stea pe loc. Si castiga cea care ramane ultima in picioare.
Cafeaua e fierbinte si amara. La prima inghititura, mi se pare atat de amara, incat ma trece un fior. Iar chelnerita sta langa mine, si ma priveste de sus, cu unghia intre dinti, incercand sa imi desluseasca pe figura daca imi place cafeaua sau nu. O las asa cateva clipe, sa vad ce face. Nu face nimic, doar ca la un moment dat isi arcuieste sprancenele in semn de mirare. Atat de lent, incat imi aduce aminte de motanul gras pe care il aveam cand eram mic, si care era atat de lenes, incat ii era lene sa clipeasca. Chelnerita nu e grasa, si nici nu seamana a motan, de fapt, nu are nimic din gratia vreunei feline de care stiu eu. Asa ca ii fac semn din cap ca e ok cafeaua, iar ea da sa plece. Si atunci imi vine o idee.
– Nu va suparati, zic.
Ea se intoarce pe jumatate, si apoi face o semi-pirueta pe piciorul stang.
– Aveti idee unde sunt parintii fetitei de acolo? si ii fac semn spre coltul din spatele ei.
Chelnerita ramane descumpanita o clipa, si priveste in jur ostentativ, ca o Alice proaspat picata in Tara Minunilor.
– Care fetita? ma intreaba pe un ton usor sarcastic.
Ma inclin peste spatarul scaunului, si vad ca la masa nu mai e nici o fetita. E trecut de doua si jumatate, nu se mai aude nici musca prin cafenea, iar la masa din colt nu mai e nici o fetita. Doar o pereche de manusi rosii. Nu mai stiu ce sa zic, m-am blocat. Imi vine sa o intreb pe chelnerita: “Ce-ai facut cu fetita?” dar cred ca ar suna straniu. E destul de evident ca ea nu stie de nici o fetita. Nici n-am observat cand a iesit. De fapt, n-a iesit, ca usa are clopotei si s-ar fi auzit. Poate ca parintii ei au fost mancati de perechea de manusi rosii. A durat un pic pana sa-i digere, si acum au halit-o si pe fetita. Asa, la sfarsit, ca are carnea mai frageda.
– Ah, uite ca si-a uitat cineva manusile, face chelnerita, si se indreapta spre masa.
Imi vine s-o atentionez: “Stai asa! Nu le atinge! Or sa te inghita! Si mie cine imi mai aduce cafeaua? Cum ramane cu localul?” Deja parca vad si pagina de ziar: “Pereche de manusi rosii scapate de la Zoo. Orasul in teroare”. “Chelnerita devorata de Manusile Demonice. Clientii traumatizati”. Dar uite ca ospatarita a luat deja manusile de pe masa, si le analizeaza ca pe o specie noua de orhidee.
Bate cineva in geam, si eu ma sperii de ma trec iar transpiratiile. Prietena mea e afara, a iesit de la film si imi face cu mana. Ptiu ce m-am speriat. Imi iau haina si las banii pe masa, nu mai cer nota de plata, ca se topeste zapada de afara pana ajunge la mine. Deschid usa si ascult, in trecere, sunetul de clopotel. Cu siguranta ca l-as fi auzit. Unde o fi disparut fetita? Inainte sa inchid usa, mai arunc o privire prin cafenea. Nici urma de fetita, doar chelnerita care ma priveste de la bar, cu o unghie in gura. Ciudat, de obicei, persoanele nervoase isi rod unghiile.
E cam frig afara.

============================

*Daca va intrebati ce cauta o musca intr-o cafenea, iarna… ei bine, si eu ma intreb acelasi lucru. N-ar trebui sa fie inghetata, pe undeva?

***

Revista de Povestiri

..o..BuRTă.. .de. .pEşTe…

– Nu, pentru că, vezi tu, numai eu exist.
– Şi eu? Dacă numai tu exişti, de mine ce se alege?
– Tu eşti o parte a mea. Tu exişti prin ochii mei. Dacă închid ochii, nici nu mai eşti aici.
– Şi de ce nu închizi ochii?
David oftă adânc.
– Nu e vorba de asta… Noi doi suntem, oricum, acelaşi lucru. Suntem aceiaşi. Suntem… unul şi acelaşi.
– Noi doi?
– Noi toţi.
– Atât de puţin contez? Atât de mică sunt? întrebă Melanie, ridicând, suprinsă şi usor dezamagită, din sprâncene.
– Of, nu spune asta. Sunt… nu ştiu. Nu îmi găsesc cuvintele.
– Ai spus că numai tu exişti, reveni ea.
– Da, dar…

În mintea lui David se amestecau, ca într-o supă, toate gândurile. “Trebuie sa fac curăţenie aici, înauntru. E haos.”
– Atunci, uită-mă, rosti Melanie, aproape şoptit.
Făcu un pas lateral, şi alunecă în gol.
– Stai! apucă să strige David, dar, uitându-se dupa ea, nici nu mai ştia după cine strigase. Rămase doar cu un gol necruţător in suflet.
Se simţea paradoxal, de parcă până atunci vorbise singur. Privi în sus, la scara imensă, răsucită, care începea de nicăieri, şi urca nu-se-ştie-unde. Se aşeză, deznădăjduit, pe trepte, şi privi în jur. O beznă neînteleasă îl inconjura, doar treptele erau luminate de niciunde. “Oare cât oi fi urcat? Şi cât mai am până să ajung…?”. “Să ajung, unde? De unde am plecat? Nici asta nu ştiu. Oricum, se pare că nu am prea multe opţiuni.”
Drumul părea să fie destul de simplu. O singură scară, o singură cale. Numai să te ţină să urci pe ea.
Începu să urce din nou, deşi o oboseală greu de închipuit îl cuprinsese, de la o vreme. Picioarele îi erau sleite de putere, şi o greutate nevăzută I se aşezase, parcă, pe umeri. Îi era atât de greu să urce piciorul pe următoarea treaptă, încât trebui să se sprijine în palme, şi să urce, câte o treaptă, precum bebeluşii, în patru labe.
Începu să gâfâie, şi totul începu să se învârtă cu el. Scările, reci şi impersonale până acum, parcă începeau să se unduiască, şi să se răsuceasca sub el, schimband ordinea, până atunci firească, a lucrurilor.
Starea luă brusc amploare, încat David nu mai ştia dacă este el ameţit de oboseală, sau chiar scările, mânate de o voinţă proprie, se întorceau cu susul în jos. Zăpăcit, David se lungi pe trepte, întinzând mânile în lateral, fără să poată atinge marginile. Deşi părea să fie săpată în marmură, scara se întindea şi se strângea, ca un acordeon, după bunul ei plac. Fără să poată opune rezistenţă, David căzu.
Amorţeală şi frig, vântul care bate uşurel… şi rece. “Am îngheţat până la os…. Va trebui să urc din nou. Ce chin, ce chin… ”
Brusc…
!!!!

***

David tresări brusc, în pat, şi, fără să vrea să fie convins că a visat ceva, sau că a cazut, cu adevărat, de pe undeva, se foi, căutand, din reflex, tălpile, de obicei reci, ale Melaniei.
“Sunt singur în pat.” Găndul veni de la sine, se strecură între neuronii osteniţi ai lui David, şi prinse rădăcini. Apoi, ca şi cum l-ar fi înţepat cineva, David deschise ochii şi privi în locul de lângă el. Melanie nu era acolo. Ca nişte potârnichi, gândurile zburară, care-încotro.
Pătura, dată la o parte.
Frig.
Geamul.
Geamul deschis.
Perdeaua fluturând uşor.
– Oh, doamne, apucă să şoptească David, înainte ca, fără să îşi dea seama, să se ridice din pat, să se încalţe şi să îmbrace un hanorac pe care nici nu ţinea minte să-l mai fi îmbrăcat vreodată.
Se repezi spre geam. Aşa cum se aştepta, în lumina clară a lunii, de pe un cer înseninat de ger, paşii Melaniei se puteau distinge pe zapada din curte.
Fără să se gândească prea mult, sări pervazul, şi începu să alerge, îngrijorat, după urmele iubitei sale.

Paşii se pierdeau în padure. Erau clar ai Melaniei [ai cui puteau fi?], şi se puteau vedea clar degetele mici, delicate, ale talpii. Paşii erau apropiaţi, uşori, de parcă, în somnul ei bizar, Melanie şi-ar fi pierdut din greutate.
Abia când David privi în urmă, şi nu mai găsi lumina casei din care tocmai plecase, un sentiment de teamă îşi încleştă ghearele în sufletul său. Inima începu să bată din ce în ce mai tare, până când David, ameţit şi obosit din cauza alergăturii, fu nevoit să se sprijine de un copac. Spatele îi fu năpădit de o sudoare rece, degetele începura să îi tremure, picioarele i se înmuiară, pe măsura ce o senzaţie tot mai pregnantă de neputinţă punea stăpânire pe el, alăturându-se fricii, frigului, oboselii.
“Trebuie, trebuie să…”
Picioarele începură să i se mişte fără să le poată controla.
“Trebuie să merg mai departe…”
Zăpada deveni brusc mai moale, tălpile se împotmoliră şi David fu înghiţit, câteva momente, de stratul alb, chiar lângă urmele Melaniei. Buzele îi amorţiră, liniştea se prăbuşi peste pădure, ca o plasă, şi, preţ de câteva momente, nu se auzi nimic. Apoi, ca un val, reveniră, pe rând, bătăile inimii, răsuflarea, şi, în cele din urmă, şuieratul uşor al vântului printre acele de brad.
Undeva, în apropiere, David auzi râul.
Ca îmbătat de o licoare necunoscută, care poate plutea prin pădurea de linişte din jurul său, alergă până la râu,dar numai pentru a vedea că paşii Melaniei se pierd pe zăpada îngheţată de pe mal. Sângele îi îngheţă în vene, în timp ce ochii, disperaţi, parcă vrând să îşi ia zborul din orbite, căutau un semn de viaţa pe întinderea învolburată a râului.
Foşnetul mătăsos al valurilor nu era tulburat de nimic, însă. Timpul părea că se oprise în loc, gândurile, ostenite în iureşul lor de neoprit, încetiniseră.
Apoi, David şimti o atingere rece pe umăr, şi toată lumea lui se cutremură.

***

– David?
Abia izbutind să respire, David se ridică în capul oaselor. Melanie, cu o privire îngrijorată, îi strănse măna într-a ei, şi îi mângâie, părinteşte, fruntea asudată.
– David, m-ai speriat groaznic. E în regulă. Eşti aici.
Însă omul din faţa ei părea absent, gâfâind şi icnind la răstimpuri, cu o expresie goală pe chip. Gâtul îi era uscat, şi mii de ace îi străbateau pieptul, ca şi cum ar fi înghiţit cioburi.
– David, uită-te la mine. David! strigă Melanie.
David o fixă cu privirea, şi, treptat, ochii I se tulburară. Figura I se relaxă, bărbatul inspiră adânc, şi, timp de câteva secunde, ce păreau a se prelungi la nesfârşit, o linişte neclintită îşi întinse pânza în cameră. Apoi, David expiră, şi o privi în ochi pe iubita sa.
– Sunt ok. Sunt ok…
Mâinile subţiri ale Melaniei îi cuprinseră trupul, iar David simţi, după atât de mult timp, că este viu. Putea simţi în piept bătăile inimii ei.
Sau… poate erau doar ale lui.

***

Deschise ochii încet, ca şi cum ar fi fost acoperiţi cu pânză de păianjen. În cameră plutea o lumină difuză şi un uşor miros de ceara şi fum. Biblioteca din lemn de stejar arunca o umbră neclară pe perete. Geamurile, decorate cu flori de gheaţa, erau opace.
David se ridică pe jumatate din pat, şi analiză, cuprins încă de somn, răcoarea care îi învălui braţele, de îndată ce le scoase de sub pături. Clipi rar, şi îşi trecu degetele prin părul ciufulit, pentru a îşi potoli mâncărimea, care disparu aşa cum aparuse, din senin.
La picioarele sale, captivă între două falduri ale păturii de deasupra, zăcea o carte. “Da, am adormit citind…”, îşi aminti David. Se întinse după ea, şi o privi, cuprins de o tristeţe dulceagă.
Deschise, oare pentru a câta oară, cartea la prima pagină şi citi, în gând: “Nu exişti decât tu. Te îmbrăţişez cu vise, Melanie.”

“Unde eşti tu, Melanie…?” oftă David, şi observă că din respiraţia lui se înfiripau, ca nişte dragoni de ceaţa, aburi.

***************************************************************************************************

[Povestea a fost, cumva, inspirata de Oren Lavie – A dream within a dream si, de fapt, de mai tot albumul lui, si partial de Alexandrina Hristov, care imi place la fel de mult, chiar dupa ce am ascultat albumul “Om de lut” de nu stiu cate ‘jde ori] [Nu am scris in timp ce ascultam muzica, asa cum fac de obicei, dar m-a inspirat ideea]
[Multumesc spiridusului, care m-a rugat sa ii mai povestesc ce am mai faurit, ceea ce m-a determinat sa ma simt, cumva, creativ]
[Mi-a luat cam jumatate de ora sa scriu povestile. Ideea cu urcatul scarilor e inspirata din fapte reale]
[Imi dau seama ca David si Melanie sunt personajele mele de exercitiu, un fel de Kenny din Southpark, personaje care azi pot muri, ca maine sa isi traiasca povestile mai departe]

[Daca este cazul sa spun asta, multumesc de rabdarea de a citi pana la capat, de a lasa un comment, mult-apreciat, de altfel, si de a ma onora cu un ipotetic fav]

[Daca v-au placut bufonii, mai poftiti si maine seara…]

Published in: on 2 February 2010 at 16:35  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , , , , , ,