A treia provocare

M-am intors azi dimineata la vechiul meu prieten, generatorul de ploturi. Prima idee nu mi-a placut, a doua mi-a facut cu ochiul. M-am apucat de scris imediat, in doua ore era gata treaba. Zice asa:

The story starts when your protagonist tries to overcome a personal fear. Another character is a fortune-teller who has been following your protagonist for years.

Asa ca multumesc domnisoarei caprioare pentru inspiratia pe care nici nu stie ca mi-o ofera. Spor la citit. Sper sa va placa.

=======================================

Mana ta pe umarul meu. Linistitor. Sunt momente in care simt ca as putea face orice atunci cand esti in preajma mea. Sa ma bat cu infractori, sa trec prin pereti. Sa opresc o masina. Cu puterea mintii. Sa te prind atunci cand cazi. Sa te apar de ploaie. Sa-ti indepartez firele de par care iti cad in ochi si sa te sarut pe frunte cand adormi, si sa stii ca nimic nu poate sa iti faca rau. Tu si cu mine, mana ta pe umarul meu, impotriva unei lumi intregi. Unei armate de samurai vestiti. Unei bestii uriase si flamande. Unei familii de hipopotami furiosi, despre care am citit ca sunt printre cele mai periculoase si agresive mamifere. Tu si cu mine, impotriva natarailor. Impotriva demonilor, ai mei, ai tai, ai tuturor.

Si totusi, te-a pus naiba sa stai la etajul 6.

Iti simt degetele frematand pe osul umarului meu. Tasteaza necontenit intr-un limbaj pe care nu il cunosc, dar il inteleg perfect. In fata e cerul, orizontul, lung si lat, infricosator de vast. Ma simt ca si cum as pluti, si, intr-o alta dimensiune, asta as face. Sunt suspendat la 6 etaje deasupra pamantului, numai sa ma gandesc la asta si simt ca ma sufoc. Dar camera ta e comoda, intotdeauna mi-a placut. Rama geamurilor, usa de la balcon, prin care se zareste infinitul si care ma apara de el.

Inca un pic. Jumatate de pas, si parca e prea mult. Orizontul creste si devine mai teribil. Palmele imi transpira, picioarele imi sunt ca niste spaghete puse la fiert. Se inmoaie, se indoaie, pui putina sare si poti sa le servesti. Ma simt intoxicat de adrenalina, sunt asa de mic si de nesemnificativ. Inghit in sec si iti arunc o privire. Deja ma simt mai bine, camera familiara, ochii aia frumosi ai tai, cascada de par blond care se revarsa peste umeri si clavicule. Mana ta subtire, care ma strange mai tare. Imi faci un semn din ochi, atat de scurt si subtil, dar care cade ca o secure. Iti zambesc (“nu stiu daca pot sa fac asta”). Imi zambesti inapoi (“sunt chiar aici”). Din nou, fata in fata cu orizontul, cu necunoscutul, cu iremediabilul. Golul din pieptul meu e mai mare decat cel de afara. Intind mana sa ating tocul usii, e prea departe, inca un pas. Balconul atarna in fata, nesigur, deasupra unui hau de cine stie cati metri. Mai mult decat pot eu sa suport. Etajul 6, ma gandesc. Am impresia ca pana jos sunt 50, 100, 500 de metri, oamenii arata ca niste insecte, casele arata ca niste stupi de albine. Masinile – niste scarabei minusculi animati de cine stie ce putere misterioasa. Tramvaiele – omide metalice dintr-un film cu accente de steampunk. Un etaj nu are cum sa aiba mai mult de 3 metri inaltime, parter plus 6 etaje, deci vreo 20 de metri. Groaznic. Parca nu am fost niciodata atat de sus.

Imi spui “hai” si tresar ca si cum m-ai fi atins cu un fier incins. Tamplele imi bubuie, degetele mele se agata cu disperare de tocul usii, unghiile imi sunt albe. Inca doi pasi si sunt in balcon, deasupra iadului. Aerul e bun, e rece, ma inveleste, imi usuca fruntea. Numai sa nu bata vantul. Daca ar bate vantul, nu stiu ce as face. Mana ta mi s-a lipit de umar, nu mai e mana ta, e mana noastra, e mana mea, tu nu mai esti tu, esti noi, esti eu, fara tine nu as putea face asta. Tu si cu mine impotriva unei lumi intregi, impotriva natarailor, impotriva golului de sub mine, din mine, impotriva unei armate nesfarsite de ninja, de zombie, de soldati malefici din teracota, de mumii, de orci.

Pune-ma sa-ti mananc un pumn de paianjeni veninosi si o sa ma ling si pe degete dupa ce-i termin. Baga-ma intr-o cutie in care incap doar eu si o gura de aer si ingroapa-ma la 20 de metri sub pamant, e sub pamant, e bine, nu mi-e frica de intuneric, nu mi-e frica de moarte, nu mi-e frica de nimic. Dar nu pot nici macar sa ma sui pe un scaun sa agat un tablou. Ma urmareste o teroare inexplicabla ca o sa ma ia ameteala si o sa cad si o sa ma lovesc cu capul de vreo muchie. Nu are sens, stiu, logica nu are nici o valoare. Daca as fi mic, m-as aseza in fund si as plange pana ma usuc. Daca as fi mic, as racni si as lua-o la goana, undeva unde ma simt in siguranta, pe un pamant stabil, intr-o padure, sa ma tavalesc prin frunze si sa simt ca e totul in regula.

Cand merg cu trenul stiu mereu cand se apropie vreun pod, ma chircesc si ma gandesc la fulgi de porumb, la teorema lui Pitagora, la otelul de Toledo, la Pink Floyd, la procesul de fabricare a fermoarelor. Prietenii mei rad de mine si fac misto-uri, si tu ai ras de mine, ati crezut ca glumesc, ca ma prefac. Nu inteleg nici eu, am urcat pe munti de 2000 de metri pe ploaie si pe vant. Aveam piatra sub picioare, eram in lumea mea. Pune-ma sa ma uit in jos si parca se deschide o trapa sub mine, ma simt ca pe esafod. O sa ma ia ameteala si o sa ma pravalesc 2000 de metri in jos si n-o sa ma mai gaseasca nimeni, o sa ma manance fiarele padurii, o sa dispar. Si voi o sa ziceti “Ce moarte stupida, nu ne-am gandit ca o sa se intample. Credeam ca glumeste.”

Tu crezi ca imi place? Ca ma complac in situatia asta? Ca mi-e bine cand voi va urcati in telecabina si eu va fac cu mana de jos? Ca ma bucur ca nu trebuie sa urc la etajul 258 sau la ce etaj stai tu, ca trebuie sa cobori tu pentru ca eu ma prostesc si ca mi-e lene? Pana la etajul 1 a fost ok. De la 1 pana la 6, o corvoada. De lift nici nu poate fi vorba.

Dar acum sunt in balcon. Orizontul se dezvaluie ca si cum s-ar deschide o cortina. Publicul poate sa aplaude, pot sa fac asta. Mai trebuie doar sa ma uit in jos, sa rad si sa-mi dau seama ca a fost o prostie sa ma tem. Ca tu esti aici, ma incurajezi, balconul e o structura de beton si metal, lumea iese pe balcon sa bea o cafea, sa fumeze o tigara, sa intinda hainele la uscat, sa se uite la apus. In fiecare zi. La etajul 3, la etajul 6, la etajul 472, nu conteaza. Asa ca atunci cand incepe sa bata vantul eu zambesc. Panica se furiseaza asa cum urca lichidele prin vasele capilare. Inghet pe loc si ma fac verde la fata, alb, rosu, si nici macar nu are legatura cu steagul Italiei. Imi place Italia, imi plac oraselele italiene cu locuinte joase, fara etaje. Imi vine sa zbier, sa fug inapoi, dar nu am cum. Tu stii foarte bine, si ma tii de umar, imi blochezi orice cale de scapare. Daca mor, e din cauza ta. Nu stiu daca pot sa fac asta. Te apropii si iti strecori bratele pe sub ale mele, ma invalui cu degetele tale suple, cu parul tau balai fluturat de vant. Nici nu mai vad de frica, si nu imi dau seama daca am ochii inchisi sau mi s-a intunecat privirea. Vibrez la frecventa joasa, ca un subwoofer. In clipa asta, se nasc copii si mor batrani. Intr-o zi ca asta, cu cer limpede si vant de primavara, cineva a facut o oala de lut. Un copil a scapat un balon cu heliu in parc. O femeie s-a impiedicat si si-a rupt tocul. Intr-o zi ca asta, am urcat la etajul 6 si am privit in jos.

========================================

Ma simt grozav, indestructibil. Imi vine sa zdrobesc pietre, sa indoi stalpi de telegraf. Te tin de mana iar tu ma simti in stare de orice. Imi vine sa te sarut, sa te inghit, sa iti cumpar acadele si vata de zahar, sa ne suim pe niste armasari si sa calarim zile si nopti, sa vedem lumea, sa infruntam furtuni, sa ne urcam pe varful lumii si sa radem unul la celalalt. Ma simt de parca as exista de doua ori, o data pentru mine si o data pentru tine. Aici si acum, noi suntem si tu ma tii de mana.

O stiu pe batrana asta de cand eram mic, n-am mai vazut-o de mult. La un moment dat a disparut, si n-a mai stiut nimeni de ea, nici n-a intrebat nimeni.  As zice ca s-a micsorat pe masura ce am crescut eu. Intotdeauna ma privea asa lung, uneori imi cerea maruntis, alte ori voia sa imi ghiceasca in palma, in ghioc, in carti, in draci si laci. La inceput mi-era frica de ea, apoi m-am obisnuit, a devenit parte din decor. S-a stafidit, s-a uscat, arata de parca i-a cazut tencuiala, prafuita si uitata de lume, in lume.

Fecior, hai sa-ti ghiceasca mama. (asa imi spune mereu, fecior, si simt ca si cum numai mie imi spune asa).

Nu am lasat-o niciodata sa-mi ghiceasca, nu m-a interesat. Nu cred in superstitii si magie neagra, nu cred in vrajitoare si stafii. Cu atat mai putin acum, cand pot sa sprijin lumea pe un umar si cand iubita mea cu par balai isi are degetele impletite intre ale mele.

Nu am marunti, mamaie.

Pai hai sa va ghicesc, frumosilor. Eu te cunosc pe tine, esti a lu’ Nina. L-am cunoscut si pe tac’tu, frumos barbat Gheorghita, Dumnezeu sa-l ierte.  Si pe frati’tu, ochi albastri, ce-ati mai crescut amandoi. Si pe fata asta subtire o stiu, asa par aveam si eu cand eream ca ea. Il aveam chiar mai lung si barbatii se ruga de mine sa-si treaca degetele prin el. Ca din pusca s-a dus anii mei, fecior, haide sa va ghiceasca mama, ca nu va iau nici un ban. Tanara am fost si eu odata, si ce-am mai iubit la viata mea.

Am ramas mut, fata in fata cu batrana, si gandurile mi-au zburat ca penele dintr-o perna rupta si scuturata in vant. Iti arunc o privire si nici tu nu stii ce sa zici. Esti incurcata ca si mine, te simti ca Alba-ca-Zapada si batrana asta iti da sa musti dintr-un mar de care nu ti-e pofta. Intind mana incet, si las sa cada intre degetele noduroase ale babei cateva monezi. Nici nu stiu cand le-am scos din buzunar. Tu tresari usor si ma strangi mai tare. Palma batranei e tare si uscata, ca o creanga de copac. Degetele sunt negre, de parca a curatat nuci toata viata ei. M-as simti la fel daca as atinge niste moaste, niste degete de piatra.

Bodgaproste, mama, sa va deie Dumnezeu sanatate si viata lunga si frumoasa, si copii frumosi si sanatosi. Sa va iasa-n cale norocu’, ca-s batrana si bolnava si mi se lumineaza ochii cand va vaz, un print s-o printesa, asa-mi sunteti de frumosi. Haide sa va ghiceasca baba, nu vrei?

Las’, al’data mamaie. Sanatate.

Si plecam, tu calci usor, ca pe oua, si degetele iti sunt pierdute printre ale mele. Intr-o zi ca asta ne-am intalnit cu vrajitoarea si tie ti-era frica de ea.

***

Revista de Povestiri

Advertisements

A doua provocare

Asa cum ziceam mai inainte, multumita site-ului cu generator de scenariu, ma apucasem sa scriu. Prima provocare n-a iesit rau, feedback-ul a fost pozitiv pana acum, desi nu ma indoiesc ca as mai putea sa schimb multe la ea. Dar, dupa bunul [sau prostul] meu obicei, mai ales cand e vorba de scris povesti, rareori ma intorc sa mai fac modificari. Prefer sa las asa, sa observ greselile de fiecare data si eventual sa nu le mai repet. Statisticile blogului imi spun ca va place sa cititi mai mult povesti decat insight-urile mele legate de design, dar nu o sa ma las nici de una, nici de cealalta. Prin urmare, va prezint cea de-a doua provocare, pe care mi-ar permis sa o reinterpretez in felul meu, pentru ca altfel, ar fi iesit ceva si mai dubios… Suna cam asa:

 

The story starts when your protagonist opens someone else’s mail.
Another character is an alien entity who is determined to break all the rules.

===============================

–          Chestia asta nu se face asa, oricum, spuse Yusuke, asezand cu grija ceainicul pe aragaz. Treaba asta e delicata.

Se aseza pe scaun, asigurandu-se ca nu e nici un fir de praf pe suprafata mesei, apoi privi amuzat spre fratele lui.

–          Intelegi? Cateodata nu imi dau seama daca intelegi sau nu, adauga, punandu-si manusile de latex si clatinand usor din cap. Poate o sa vrei sa faci si tu asta la un moment dat, asa ca trebuie sa fii atent.

Ceainicul nu dadea nici un semn ca vrea sa se incalzeasca. O boare de vant clatina usor perdelele inflorate, aducand miros de flori de cires. Un miros copilaresc, clar si sensibil.

–          Poti sa vii mai aproape, spuse Yusuke, dupa o pauza in care studiase atent plicul de pe masa. Intai, ai grija sa nu lasi amprente. Asa cum l-ai luat, asa trebuie sa arate cand il pui la loc.

Kazushi ramase tot pe canapeaua din bucatarie, jucandu-se cu limba printre dinti, in timp ce saliva i se scurgea, nestavilita, pe barbie. Nu parea atent la ce face fratele lui, mai ales atunci cand ochii i se plimbau involuntar prin camera, cautand cine-stie-ce. Din cand in cand privirea ii devenea din nou fixa, concentrata pe figura lui Yusuke, pe gesturile lui, ba chiar parea sa-i urmareasca  si cuvintele, dezlipindu-i-se de pe buze si falfaind prin camera. Nu mai mult de cateva clipe.

–          Este ora 4 si 26 de minute. Michiko ajunge acasa in jur de 5 jumate. Avem timp, stai linistit.

Yusuke se uita din nou, scurt, catre Kazushi, si chicoti infundat, in timp ca analiza, pentru a treia oara, plicul de pe masa.

–          Balosule, mormai, ca pentru el.

Apropie cu grija plicul de nas si il mirosi, de la un capat la celalalt. Inspira adanc, apoi expira prelung. Si inca o data.

–          E acelasi lipici ca si data trecuta. Floare la ureche.

Ceainicul incepuse sa toarca soptit, de parca se straduia sa nu trezeasca pe cineva din somn. Yusuke dadu focul mai mare.

–          Apa trebuie sa fiarba, dar nu foarte tare, ca altfel strici plicul, se inmoaie prea tare. Vezi, deja scoate aburi. Uite, iei plicul, si faci asa.

Cu miscari calculate, incepu acelasi ritual pe care il facea in fiecare saptamana cand deschidea scrisorile vecinei lui, Michiko. Ceainicul incepu sa fluiere sfios iar Yusuke desfacu plicul, folosind o lama improvizata, ca si cum facuse asta de cand lumea. Avea grija sa stea in lateral, in asa fel incat Kazushi sa observe totul.

–          Partea asta e cea mai complicata… spuse Yusuke, concentrat la ceea ce facea. Daca te grabesti, se rupe. Daca stai prea mult, se imprastie cerneala. Rabdare multa… si… gata.

Opri focul si se intoarse mandru catre canapea, ridicand triumfator din sprancene. Insa Kazushi era ocupat, incercand, stangaci, sa se scobeasca in nas, fara sa nimereasca nara.

–          Ma ocup si de tine imediat, adauga Yusuke, zambind induiosat.

Cu gesturi de chirurg, extrase scrisoarea din plic, si o aseza pe masa. Apoi rasufla usurat, dar vizibil emotionat. Isi musca fugar buzele, respirand precipitat. Daca cineva l-ar fi privit atent, ar fi observat ca incerca sa amane agonia cat mai mult. Agonia de a citi o scrisoare de dragoste, pe care nu el o scrisese, dar dedicata unei persoane de care era indragostit. Pret de cateva minute, Yusuke incerca sa isi calmeze respiratia, desi degetele incepusera sa-i tremure. Dar Kazushi nu parea sa poata cuprinde in mintea lui ingusta asemenea profunzimi sentimentale. Momentan, era ocupat sa-si intinda balele pe tricoul deja patat, si sa gangureasca satisfacut.

Yusuke isi lua, intr-un tarziu, inima in dinti, si ceremonios, citi scrisoarea rand cu rand. O data, de doua ori, de trei ori, apoi inca o data, si mai rar, revenind la pasajele care ii faceau inima sa bata mai tare.

–          Incredibil, sopti.

Iar soaptele plutira prin bucatarie, urmarite timp de cateva clipe de privirea curioasa a lui Kazushi. Unele dintre ele falfaira pe fereastra si se pierdura printre florile de cires. Cineva ar fi putut sa creada ca sunt albine.

–          Incredibil, repeta Yusuke, oftand dureros.

 

Se ridica de la masa, cu privirea pierduta, epuizat, si il privi indelung pe fratele sau. Vreme de cateva clipe, cei doi parura sa comunice. Kazushi incerca sa spuna ceva, dar tot ceea ce ii iesi fu o gangureala sinistra. Cuvintele lui, poate “Vreau si eu sa citesc” incercara sa isi ia zborul de pe buze, dar nu isi gasira aripile. Prin urmare, infrante, se topira si izbucnira in balonase de saliva.  Yusuke lua un servetel de pe bufet, se aseza pe canapea, si incepu sa il stearga, absent, pe Kazushi.

Apoi lipi plicul la loc, repetand procesul in sens invers, o flutura de cateva ori prin aer si o strecura intre paginile unei carti cartonate, peste care aseza o vaza grea din portelan, in care nimeni nu tinea minte sa se fi aflat vreodata flori.

La fel de vlaguit, se uita la ceas, apoi pluti cu pasi impleticiti in camera lui si se incuie acolo.

 ***

Peste nu mai mult de 7 minute, Yusuke tasni din camera, aproape trecand prin usa, chiar daca buzunarul de la hanorac se agatase de clanta si se rupsese, si chiar daca piciorul gol al lui Yusuke se lovise infundat de coltul masutei de pe hol. Gafaind, Yusuke ingheta in mijlocul bucatariei.

Desi il putea auzi pe Kazushi racnind bolborosit, mintea lui, acum ingusta, refuza sa cuprinda gravitatea situatiei.

Nu putea vedea decat o scrisoare plutind intr-o balta aburinda. Si in mod bizar, nu putea auzi decat albinele, printre florile de cires.

***

Revista de Povestiri