Vindem umbrele

Nu cred ca sunt un tip iesit din comun. Pentru ca, de obicei, nu mi se intampla lucruri iesite din comun. Viata mea a avut cel mai normal curs pana nu demult. Copilaria mea a fost una obisnuita. Parintii mei nu au fost nici foarte bogati, nici saraci lipiti pamantului. Nu am avut chiar tot ce mi-am dorit, dar nici nu am dus lipsa de nimic. La scoala, am fost un elev obisnuit. Mediocru. Nu am participat la olimpiade, nici nu am ramas corigent la vreo materie. Mi-a fost greu sa aleg, la sfarsitul liceului, ce sa fac, pentru ca nu mi-am dorit sa fac ceva anume. Nu cred am veleitati de artist [nu am mai scris nimic altceva in afara de aceste foi de agenda nefolosita], nu sunt foarte bun la matematica, stiintele naturale nu au fost niciodata o pasiune pentru mine. Am mers acolo unde au mers cei mai multi. De cinci ani incoace am o slujba normala, cu program fix, la care nu se cer prea multe de la mine. Pana acum nu am avut de ce sa ma plang. Ma intelegeam bine cu oamenii de acolo, desi nu prea interactionam cu ei, sefii nu ma bateau prea mult la cap. Zilele semanau destul de mult intre ele. Ma trezeam la aceeasi ora, mergeam pe acelasi traseu spre locul de munca, nu stateam peste program, asa ca ajungeam in jurul aceleiasi ore acasa. Erau seri in care gateam [desi nu-mi place sa gatesc in mod deosebit], timp in care ascultam muzica la radioul din bucatarie (muzica nu e una din pasiunile mele, dar parca nici sa fie liniste completa nu-mi place).

In weekend-uri mergeam sa-mi fac cumparaturile, de obicei la aceleasi magazine. Uneori, spre seara, daca era frumos afara, mergeam in parc si ma plimbam. Nu imi place neaparat sa merg pe jos, dar intotdeauna e buna o gura de aer curat. De asemenea, mergeam pe jos pentru ca nu era nevoie sa iau un mijloc de transport in comun, sau, spre exemplu, un taxi. Aveam totul la indemana.

Asa ca ma intreb de cand a inceput totul. Cred ca a inceput odata cu ploaia. Pentru ca, dupa cum ziceam, drumul spre locul de munca era mai mereu acelasi. Acum imi dau seama ca, de cinci ani incoace, s-a schimbat foarte putin, dar s-a schimbat. Obisnuiam sa evit gangul asta. Mi se parea ca e un loc de rau augur. Desi nu s-a intamplat nimic neobisnuit, ori de cate ori am trecut pe aici. Il evitam pentru ca este genul de loc prin care treci repede. Simti ca daca stai prea mult, o sa se intample ceva rau. Vara e pustiu si racoare. O racoare tulburatoare si nefireasca. Iarna, gangul este uscat si rigid, ca interiorul unui cavou. Ai impresia ca este un loc prin care nu ai voie sa treci, ca pe undeva pe acolo exista un semn pe care scrie “Trecere interzisa”, dar cumva nu l-ai zarit si acum treci pe acolo si ceva rau o sa se intample.

Ploaia a inceput brusc, intr-o zi obisnuita. Cand m-am trezit, soarele rasarise deja. In timpul micului dejun, nu era nimic care sa anunte ca va ploua. Cand am iesit din scara blocului, am vazut norii. Nu mi-am facut griji, pentru ca de obicei nu folosesc umbrela. Nu a fost nevoie pana acum, pentru ca, ti-am zis, am totul la indemana. Ploaia a inceput repede, asa ca am scurtat drumul spre serviciu. In mod normal, nu am de ce sa ma grabesc, dar ploaia era neobisnuit de rece si deasa. Am trecut prin gangul de care iti spuneam, si de care uitasem. Am ajuns in dreptul lui, am simtit un oarecare fior, am trecut si totul a fost perfect in regula. Numai ca, din ziua aceea, ploaia nu s-a mai oprit.

Poate ca in primele cateva zile te gandesti ca, uite, iar e o ploaie din aia de toamna apasatoare. Trece o saptamana, si soarele nu se arata nici macar pentru o singura zi. Ploaia nu conteneste nici macar o clipa, aceiasi stropi marunti care iti uda pardesiul in drum spre serviciu, te fac sa clipesti mai des, iti intra in gura, se scurg pe maneci, iti incretesc degetele. Totul in jurul tau este umed, hainele nu mai apuca sa ti se usuce, pantofii sunt mereu uzi, clantele sunt mereu reci, pui mana pe ele sa deschizi usi, mana iti este uda si nu ai pe ce sa te stergi pentru ca pana si batista din buzunarul interior al hainei este uda. Geamurile sunt aburite, peretii fac condens, nimic nu mai este uscat, nimic nu mai este cald, nimic nu mai este confortabil. Mai trece o saptamana de ploaie, oamenii incep sa se imbolnaveasca. Si nu zic neaparat de pneumonie sau raceala sau gripa. Dar te uiti la ei pe strada, arata nedormiti, stresati, incercanati. Bolnavi. Dupa o luna, vezi din ce in ce mai putine umbrele pe strada. Pentru ca nu mai ai de ce sa folosesti umbrela, esti ud pana la os, pantofii iti sunt plini de apa, parul iti este ud, picura apa din el, ajungi acasa si degeaba folosesti uscatorul de par, pentru ca patul iti este ud, papucii cu care te incalti dimineata iti sunt uzi, prosoapele sunt ude, ai putea sa le storci. In ziare, apar stiri despre primele cazuri de sinucidere. Poate ai zice ca un zeu nemilos al ploii s-ar indupleca dupa primele sacrificii. Dar ploaia continua sa cada, zi de zi, saptamana dupa saptamana, trece toamna si deja te gandesti ca ploaia ar trebui sa se transforme in zapada, ceea ce e bine, pentru ca macar e o schimbare. Dar totul pare sa curga mai departe, curge si se scurge, sinuciderile continua, e greu sa mai tii o evidenta clara. Zilnic, trupuri sunt gasite in rau, in lacul din parc, pe trotuare, capete sparte, balti de sange spalate, continuu, de ploaie. Trupuri goale de sens, de viata, trupuri fara umbra, plutind in suvoaiele de apa care cade din cer, zi si noapte, zi si noapte, fara oprire.

Si brusc, in prag de iarna, ploaia se opreste si ai impresia ca a trecut o vesnicie, nici nu poti sa te bucuri, in primele zile, de soare. Ochii te dor permanent, simti nevoia constanta de somn, e ca un fel de convalescenta fortata in care nu iti este bine, ca un fel de hibernare din care nu erai pregatit sa te trezesti. Numarul de sinucideri scade in mod simtitor, activitatea in oras stagneaza vizibil. Mergi pe strada si vezi oameni opriti pe trotuar, in drum spre serviciu, ca si mine, stand la soare, dormitand cu ochii inchisi, ca niste pui de gaina.

De asta mi s-a parut ciudat ca in prima zi in care nu a mai plouat, sa trec, din obisnuinta, prin gangul cu care deja ma obisnuisem, si sa vad o hartie lipta de o usa pe care nu am vazut-o niciodata deschisa: “Vindem umbrele”. M-a bufnit si rasul, chiar in starea in care ma aflam. Acum vindeti umbrele? Impotriva soarelui, sau ce?

Ziua urmatoare, hartia care anunta ca cineva vindea umbrele in gangul ala parasit, era tot acolo. Repet, nu am vazut niciodata pe nimeni trecand prin gang, pe nimeni folosind usa aia mica si stinghera, era ca si cum gangul ar fi existat numai pentru a trece fugar, prin el, in drum spre altundeva. Si ma gandesc ca poate totul a inceput odata cu ploaia, pentru ca, in mod normal, nu as fi facut asa ceva. Ziua urmatoare m-am trezit un pic mai devreme, oarecum ingrijorat ca soarele nu o sa fie acolo, si ca ploaia o sa inceapa din nou. Cred ca am si visat ceva legat de asta. Dar soarele era acolo, si pentru prima data dupa luni de zile, am simtit confortul de a fi uscat. Mi-am luat micul dejun cu un sfert de ora mai devreme, si am iesit din scara blocului, de asemenea, cu un sfert de ora mai devreme. Cand am ajuns in dreptul gangului m-am oprit si, pentru prima data in ani de zile, am apasat pe clanta usii pe care scria, inca si acum, “Vindem umbrele”.

Cine ar vinde umbrele? ma gandeam. De ce acum? S-o fi mutat cineva aici, si si-a deschis o afacere cu umbrele. Prost loc si-a ales, si slaba metoda de a-si face publicitate.

Un hol lung, intunecos, care inca pastra mirosul de umezeala al zilelor ploioase. In capatul holului, o alta usa. Am facut cativa pasi, incercand sa las usa din spatele meu deschisa, pentru a vedea ce fac. Nu am reusit. Usa s-a inchis in spatele meu, iar eu am continuat sa merg inspre capatul holului, bajbaind in semiintuneric. Tin minte si acum cea de-a doua usa, cu vopsea scorojita, clanta. Si cum am ajuns in magazia aia stranie. Nu erau prea multe de vazut inauntru. Burlane, tevi de apa calda sau rece, praf, lumina chioara. O masa veche servind, aparent, pe post de tejghea. Un maldar de saci pierzandu-se in intunericul din capatul camerei. In dreapta, unelte de gradinarit vechi si ruginite, sprijinite de perete. Cateva galeti, bagate una in alta, atarnate de tavan cu niste sarma. Multe cuie ruginite, in doua lazi puse una peste alta. Si omuletul ala ciudat, aparut din intuneric, si sunetul facut de galosii lui prafuiti.

Nu a zis nimic, doar s-a uitat, suspicios, la mine. Nebarbierit, intre doua varste, cu fata rosie si privirea neincrezatoare. Mic de statura, imbracat intr-un halat prafuit si murdar de ulei, si incaltat cu galosii aia terfeliti si plini de noroi uscat, deja crapat. L-am salutat cu o miscare scurta a capului si am vrut sa spun “Buna ziua”, dar imi pierise vocea. Mi-a iesit doar o soapta, pe care am ascuns-o incercand sa-mi dreg glasul. Mi-am amintit de ce intrasem acolo, mi-am amintit ca trebuia sa ajung la serviciu, dar imi venea greu sa aproximez cat timp trecuse de cand intrasem. Teoretic, nu ar fi trebuit sa fie mai mult de doua minute. Aveam impresia ca e mult mai mult de atat. Mi-am dres din nou glasul, si am zis ca am vazut anuntul de afara, cum ca ar vinde umbrele, asa ca am intrat sa vad despre ce e vorba.

Omuletul a pufnit ca un animalut salbatic, m-a fixat cu privirea, si lent, dar extrem de lent, a inceput sa ranjeasca. Cred ca au trecut vreo 20 de secunde pana ca figura lui, si asa ciudata, sa se transforme intr-un rictus macabru, un fel de ranjet nenatural care dezvaluia vreo 20 de dinti inghesuiti si dezordonati. Apoi, omuletul a dat din cap de cateva ori, ranjetul i-a disparut aproape complet de pe chip, pastrand ceva din urma unei senzatii de usurare. Si mi-a zis:

– Nu cred ca poti sa ne ajuti.

Vocea lui mi-a amintit de sunetul scos de o foaie de hartie mototolita, harsait si pergamentos. Recunosc ca pentru cateva momente, m-au trecut fiorii si mi s-a facut teama. Nu stiu de ce. Dar, pentru ca omuletul parea gata sa se retraga de unde a venit, si aveam senzatia apasatoare ca daca pleaca, nu se va intoarce, sub impulsul momentului, am baguit:

– As vrea sa cumpar o umbrela, daca se poate…

Omuletul s-a oprit cu spatele la mine, asa cum era, si simteam, din nou, desi nu-l vedeam, cum gura i se lateste, incet, sub forma aceluiasi ranjet pe care il vazusem mai devreme. La fel de incet, capul i-a coborat intre umeri, iar spatele i s-a curbat intr-un fel de cocoasa. Parea ca a cazut prada unei crampe, mai ales ca incepuse sa tremure necontrolat. Spectacolul a devenit cu atat mai lugubru cand am auzit, la inceput, un fel de sasait, apoi un harsait venit din plamanii omuletului. Ritmic, de parca cineva ascutea un cutit din fier de proasta calitate. Omuletul radea.

S-a intors pe jumatate inspre mine, iar lumina chioara i-a sclipit sticlos in ochi si pe buzele rasfrante de pe care se scurgea acum o saliva groasa.

– Prostule, mi-a spus, nu vindem umbrele.

M-a luat ameteala si am plecat, clatinandu-ma, din locul ala blestemat. M-am intors direct acasa, nu m-am simtit in stare sa merg la serviciu. Am repetat in minte scenariul, intrebandu-ma daca este posibil, si cum, si de ce. Totul capata sens in mintea mea, dar ma facea sa ma intreb daca sunt bolnav sa cred tocmai asa nebunie. Poate ca ploaia si-a pus amprenta asupra noastra, a tuturor, si suntem un oras bolnav, de oameni bolnavi, cu imaginatie bolnava. Eu nu eram asa, eu eram un om normal, cu o viata obisnuita si mediocra, de care acum imi era dor.

Era ceva anume in felul in care imi vorbise omuletul. Pe anunt scria “Vindem umbrele”, iar eu am spus ca as vrea sa cumpar o umbrela. Creatura aia mica [deja ma indoiam ca era un simplu omulet] mi-a raspuns “noi nu vindem umbrele”. Noi. Nu vindem umbrele. Totul ar fi sunat plauzibil [in afara de ideea ca pe usa scria ceva, iar el mi-a spus exact contrariul]. Ceea ce mi-a atras atentia, insa, a fost felul in care a pronuntat “umbrele”. Asa ca sper sa gresesc, si Dumnezeu mi-e martor, cand spun ca nu as fi putut sa cumpar o umbrela de acolo. Pentru ca ei nu vindeau umbrele. Vindeau umbre. Umbrele din timpul ploii.

***
[nu stiu cat de mult reiese din poveste ideea pe care am vrut eu sa o evidentiez. adica daca se intelege ce vreau sa zic. s-ar putea sa fie aspecte pe care nu le-am acoperit, scapari de care nu am avut grija… un tip super-normal scrie intr-o agenda despre aceasta intamplare, care i s-a petrecut. ceea ce s-a intamplat inainte de asta, e destul de clar. monotonie. ceea ce se intampla dupa, nu stim nimic despre asta. totul e povestit pe hartie, se pare ca personajul meu avea ceva skill-uri de scris povesti. as fi vrut sa folosesc un ton mai sec, dar as fi pierdut din atmosfera. nu stiu, poate ramane o provocare pentru o data viitoare]

[ideea mi-a venit intr-o zi, cand am trect pe langa un magazinas din asta de cadouri si suveniruri, si am vazut o hartie lipita in geam, pe care scria exact chestia asta “vindem umbrele”. in mintea mea, a capatat un alt sens, si mi-am propus sa scriu aceasta poveste despre care nu stiam nimic altceva. mi-a luat ceva timp, pentru ca am inceput-o asta-toamna, si a ramas ca draft vreo 2-3 luni. am recitit ce am scris, am sters tot si am rescris. sa speram ca nu a fost o greseala]

[desi nu are legatura prea mare cu inspiratia mea din seara asta, am ascultat jazz. am descoperit aceasta piesa de la Avishai Cohen Trio – Arava. As putea sa o plasez drept coloana sonora, daca ceea ce am scris eu ar fi transpus intr-un fel de film mut, si s-ar auzi pasaje din “Arava” in momente cheie. nu e destul de creepy, totusi.]

[nu e nevoie sa spun, sper, ca orice feedback este binevenit. este putin probabil sa mai schimb ceva la povestea asta, asa cum e ea acum. dar voi incerca sa tin cont pe viitor.]

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

Advertisements

.nocturna.

-Care ploaie? întrebă vecinul, îndreptându-şi privirea spre cerul senin, neted şi curat ca oţelul.
David se scărpină în creştetul capului, confuz.
-Care o sa vină, răspunse, ca pentru el.
Vecinul ridică din umeri, uşor amuzat. Satul, fierbinte ca un cuptor, părea că se topeşte în arşiţa de vară. Nici o boare de vânt, nicăieri. O linişte sinistră, înăbuşitoare, amuţise pâna şi greierii.
-O să plouă, spuse David, fără să pară, totuşi, prea convins, şi începu să se îndepărteze de gard.
Primii paşi se împleticiră în iarba deasă. Soarele era pur şi simplu năucitor.

***

La umbra nucului nu era cu mult mai răcoare. Rădăcinile lui noduroase arătau ca o mână diformă, încercând, cu un efort chinuitor, să stoarcă ultimele rămaşite de apă din ţărână. De jur-împrejur, răsfirate ca o pânză de păianjen, crăpăturile din pământ erau îndeajuns de adânci încât să te împedici în ele.
Hamacul scârţâia la răstimpuri, tulburând în valuri ascuţite marea de linişte ce se aşternuse, înca de la începutul zilei, în sat. Aerul devenea greu de respirat, încărcat de dogoare şi praf.
David se simţea bolnav. Bolnav ca de o febră exterioară, ce nu îi aparţinea. Fiind prea cald ca să mai şi transpire, cu buzele uscate, nu se simţea în stare să facă altceva decât să clatine hamacul încet, cu piciorul ce îi atârna în afară, atingând pământul cu vârfurile degetelor.
Toate plantele care crescuseră la umbra nucului erau firave şi uscate, secătuite ca de un duh rău. Un miros uşor amărui se simţea din ce în ce mai intens, pe măsură ce soarele se înălţa pe cer.
Un greiere începu să cânte cu îndrăzneală, însă cântecul lui monoton începu să se stingă, apoi amuţi de tot, de parcă murise.

***

-Stai! strigă David, speriat, fără să ştie nici el de ce.
Tresarise puternic în hamac, care începu să scârţâie şi mai sinistru, semănând mai degrabă cu un scrâşnet de dinţi. Visul se risipi ca şi cum nu ar fi fost, iar David rămase năuc, gâfâind, întrebându-se unde se află. Frunzele nucului, chircite, chiar şi ele, de fierbinţeală, cerneau fire necruţătoare de lumină care se înfigeau în solul despicat de secetă. Din varful dealului se vedeau micile acoperişuri din sat, apăsate de căldură.
Era cel mai mare nuc de aici. Având o vârstă nemaiştiută de nimeni, aproape că nu fusese atins de trecerea timpului, afară de una din crengile cele mai groase, crăpată de trăsnet, într-o noapte frământată de furtună. Bătrânii au spus atunci că e semn de la zei, şi au proorocit, ghicind în cărţi şi în oase de peşte, nenorocire mare. Trecuseră, însa, zeci de ani de atunci, şi singurele mari nenorociri au fost, poate, schimbările de putere de la conducerea ţinutului. În rest, obişnuitele morţi, bătrânii satului, care se duceau, unul câte unul, ca şi cum s-ar fi chemat, de sub pământ, unii pe ceilalţi.
Satul rămânea, parcă, la fel de bătrân. Aşa cum îl ştia David de când era copil, când venea la bunici, şi se legăna, verile, în acelaşi hamac ca şi acum.
Fruntea îi era plină de broboane mari de transpiraţie care acum alunecau lent, urmând curbura sprâncenelor, pe obraji. Se simţeau ca atingerile unor degete nevăzute, ceea ce îl înfiora.
În depărtare, pe celălalt deal al satului, se cobora, domol, un bătrân pe o bicicletă veche. Părea din altă lume, deformat de fuioarele de căldură, o apariţie deşertică şi înşelătoare, deplasându-se prea repede pentru a fi reală, şi prea lent pentru a fi credibilă.

O boare de vânt. Deşi fierbinte, David se simţi recunoscător, şi se întoarse pe cealaltă parte, pentru a o simţi pe obraji şi buze. Chiar sub hamac, o şopârlă de un verde cenuşiu, cu o coadă lungă şi delicată, se strecură într-o crăpătură, ca mai apoi, câteva clipe mai târziu, să iasă din nou la lumină, câţiva metri mai departe. “Poate e altă şopârlă”, se gândi, toropit, David. Mintea îi funcţiona greoi, încleiată parcă de arşiţă. Orele păreau ca trec la fel de greu. Ca şi cum, în ciuda căldurii, totul îngheţa.
Gheaţă. Imediat cum acest cuvant îi străbătu, fugar, mintea, pe David îl trecură fiorii. Visul. Ploaia. Ea.
Cu paşii uşori, precauţi, cu siguranţă că Ea îl veghează, amuzată, de unde nu poate fi văzută. Cu ochii de ploaie, şi degete reci şi subţiri de copilă, Ea îi urmăreşte fiecare mişcare. Îi ghiceşte gândurile.
David se răsuci din nou în hamac, tulburat. E o prostie. E un miraj. Delir şi febră. De la căldură. “Da, de la căldură trebuie să fie”, repetă, în gand, David. Apă. “Mi-e sete”.
Fântana, păru, brusc, mult prea departe. Poate nici nu era acolo, dar dogoarea, vicleană, îl înşela. Sau poate chiar Ea îi juca feste, cu şoldurile ei ca de fântână, şi mâna, oblică, atârnând ca o cumpănă. Ca închise de degete crâncene şi usturătoare, pleoapele lui David se strânseră.
Acum îi auzi paşii. Sprinteni. Şi râsul, ca de copil, verde şi crud. Încercă să deschidă ochii, dar nu izbuti. Foşnetul rochiei Ei subţiri, diafane. “Ba nu, e doar vântul.”
Şoapta Ei, chiar la ureche: “Aici sunt, dar plec curând…”
-Stai! strigă David, buimac, iar hamacul scrâşni, dureros, din toate încheieturile.

Întuneric. Norii se învolburau deasupra satului, ca veniţi de niciunde. Primele boare de vânt au zburătăcit găinile şi au făcut caii să necheze, înfricoşati. Doar vântul s-a oprit în piciorul dealului, iar frunzele nucului s-au clătinat, lin, ca atinse de şoapte.
I-a simţit degetele blânde pe frunte. Ca fermecat, a rămas întins în hamac, cu ochii închişi şi inima zbătându-i-se în piept, precum un canar într-o colivie mult prea mică. “Aici sunt, dar plec curând…”
Buzele, amorţite, fremătau. Paralizate ca de o licoare magică, braţele rămaseră inerte, pe lânga trup.
Rochia Ei diafană îi atinse pieptul, apoi coapsele, uşoară ca o petală de cireş. Buzele Ei de gheaţă, chiar la ureche: “Ce faci, dormi? Aici sunt…” Fiori reci, ca un frison, pe braţe, pe gât, pe spate…
Răsuflarea Ei, ca o auroră boreală, unduindu-se pe sub pleoape. Sărutul ei, umed. “Unde eşti, David? Eu sunt aici…”
Când de sus, când din dreapta sau stânga, Ea e pretutindeni. Freamătul, ca de pârâu, al părului ei umed. Atingerea Ei, îi îngheată sufletul. “Sufletul, unde îţi e? Dă-mi-l mie. Plec curând…” Fiorii, ca nişte gheare, îi smulg carnea de pe oase. Şoaptele, cioburi perfide, se înfig direct sub craniu. Îmbătător, trupul Ei se scurge peste al lui, prin vene şi artere, prin organe, prin gânduri. Îl secătuieşte, îl devorează, îl nimiceşte, îl spală şi îl scurge în tainiţa pământului.
“David, hai…”
“Hai cu mine…”
“Hai în casă…”

-Bunica ta spune că nu a mai vazut aşa ploaie de când era mică…
David, buimac, privi pe fereastră.
-Tu chiar nu ai simţit când începe ploaia…? întreba Melanie, iscoditoare. Nici pe mine nu m-ai auzit, când te-am strigat?
Apa se scurgea învolburată, pe uliţă. Satul era spălat de o ploaie cum nu a mai văzut bunica lui de cand era mică…
-Hei, cu tine vorbesc, zâmbi ea. Unde eşti?
Norii se răzbunau, suparaţi pentru cine ştie ce faptă necutezată, scuipând cu ploaie şi trăsnete, măturând satul în averse nimicitoare.
-Aici sunt, răspunse David, într-un târziu.
Melanie îl cuprinse în braţe, de la spate. Degetele ei se strecurară printre ale lui.
-Dar sufletul… sufletul unde îţi e? şopti ea.

[*Scrisa in noaptea de 6-7 August, cand a plouat in Bucuresti. Si am plouat si eu. A fost frumos.]
[*Coloana sonora care m-a ajutat sa imi creez starea necesara pentru a ma apuca de scris e alcatuita in cea mai mare parte de piese de la Pink Floyd, Kings of Leon, si cateva piese, selective, de la Ashram, Ophelia’s Dream si Arcana.]
[*Mi-a luat cateva ore sa o scriu, cred ca vreo doua. Pana la 4 si jumatate dimineata.]

[*Dedicata: pentru Miruna, care mi-a deschis apetitul de scris.]
[*Dedicata: pentru Sihaya, care mi-a dat o parte din muzica.]
[*Dedicata: pentru Alina, care m-a ajutat sa plou.]
[*Dedicata: pentru noaptile magice din Cismigiu, in special cea in care ne-a plouat.]