A treia provocare

M-am intors azi dimineata la vechiul meu prieten, generatorul de ploturi. Prima idee nu mi-a placut, a doua mi-a facut cu ochiul. M-am apucat de scris imediat, in doua ore era gata treaba. Zice asa:

The story starts when your protagonist tries to overcome a personal fear. Another character is a fortune-teller who has been following your protagonist for years.

Asa ca multumesc domnisoarei caprioare pentru inspiratia pe care nici nu stie ca mi-o ofera. Spor la citit. Sper sa va placa.

=======================================

Mana ta pe umarul meu. Linistitor. Sunt momente in care simt ca as putea face orice atunci cand esti in preajma mea. Sa ma bat cu infractori, sa trec prin pereti. Sa opresc o masina. Cu puterea mintii. Sa te prind atunci cand cazi. Sa te apar de ploaie. Sa-ti indepartez firele de par care iti cad in ochi si sa te sarut pe frunte cand adormi, si sa stii ca nimic nu poate sa iti faca rau. Tu si cu mine, mana ta pe umarul meu, impotriva unei lumi intregi. Unei armate de samurai vestiti. Unei bestii uriase si flamande. Unei familii de hipopotami furiosi, despre care am citit ca sunt printre cele mai periculoase si agresive mamifere. Tu si cu mine, impotriva natarailor. Impotriva demonilor, ai mei, ai tai, ai tuturor.

Si totusi, te-a pus naiba sa stai la etajul 6.

Iti simt degetele frematand pe osul umarului meu. Tasteaza necontenit intr-un limbaj pe care nu il cunosc, dar il inteleg perfect. In fata e cerul, orizontul, lung si lat, infricosator de vast. Ma simt ca si cum as pluti, si, intr-o alta dimensiune, asta as face. Sunt suspendat la 6 etaje deasupra pamantului, numai sa ma gandesc la asta si simt ca ma sufoc. Dar camera ta e comoda, intotdeauna mi-a placut. Rama geamurilor, usa de la balcon, prin care se zareste infinitul si care ma apara de el.

Inca un pic. Jumatate de pas, si parca e prea mult. Orizontul creste si devine mai teribil. Palmele imi transpira, picioarele imi sunt ca niste spaghete puse la fiert. Se inmoaie, se indoaie, pui putina sare si poti sa le servesti. Ma simt intoxicat de adrenalina, sunt asa de mic si de nesemnificativ. Inghit in sec si iti arunc o privire. Deja ma simt mai bine, camera familiara, ochii aia frumosi ai tai, cascada de par blond care se revarsa peste umeri si clavicule. Mana ta subtire, care ma strange mai tare. Imi faci un semn din ochi, atat de scurt si subtil, dar care cade ca o secure. Iti zambesc (“nu stiu daca pot sa fac asta”). Imi zambesti inapoi (“sunt chiar aici”). Din nou, fata in fata cu orizontul, cu necunoscutul, cu iremediabilul. Golul din pieptul meu e mai mare decat cel de afara. Intind mana sa ating tocul usii, e prea departe, inca un pas. Balconul atarna in fata, nesigur, deasupra unui hau de cine stie cati metri. Mai mult decat pot eu sa suport. Etajul 6, ma gandesc. Am impresia ca pana jos sunt 50, 100, 500 de metri, oamenii arata ca niste insecte, casele arata ca niste stupi de albine. Masinile – niste scarabei minusculi animati de cine stie ce putere misterioasa. Tramvaiele – omide metalice dintr-un film cu accente de steampunk. Un etaj nu are cum sa aiba mai mult de 3 metri inaltime, parter plus 6 etaje, deci vreo 20 de metri. Groaznic. Parca nu am fost niciodata atat de sus.

Imi spui “hai” si tresar ca si cum m-ai fi atins cu un fier incins. Tamplele imi bubuie, degetele mele se agata cu disperare de tocul usii, unghiile imi sunt albe. Inca doi pasi si sunt in balcon, deasupra iadului. Aerul e bun, e rece, ma inveleste, imi usuca fruntea. Numai sa nu bata vantul. Daca ar bate vantul, nu stiu ce as face. Mana ta mi s-a lipit de umar, nu mai e mana ta, e mana noastra, e mana mea, tu nu mai esti tu, esti noi, esti eu, fara tine nu as putea face asta. Tu si cu mine impotriva unei lumi intregi, impotriva natarailor, impotriva golului de sub mine, din mine, impotriva unei armate nesfarsite de ninja, de zombie, de soldati malefici din teracota, de mumii, de orci.

Pune-ma sa-ti mananc un pumn de paianjeni veninosi si o sa ma ling si pe degete dupa ce-i termin. Baga-ma intr-o cutie in care incap doar eu si o gura de aer si ingroapa-ma la 20 de metri sub pamant, e sub pamant, e bine, nu mi-e frica de intuneric, nu mi-e frica de moarte, nu mi-e frica de nimic. Dar nu pot nici macar sa ma sui pe un scaun sa agat un tablou. Ma urmareste o teroare inexplicabla ca o sa ma ia ameteala si o sa cad si o sa ma lovesc cu capul de vreo muchie. Nu are sens, stiu, logica nu are nici o valoare. Daca as fi mic, m-as aseza in fund si as plange pana ma usuc. Daca as fi mic, as racni si as lua-o la goana, undeva unde ma simt in siguranta, pe un pamant stabil, intr-o padure, sa ma tavalesc prin frunze si sa simt ca e totul in regula.

Cand merg cu trenul stiu mereu cand se apropie vreun pod, ma chircesc si ma gandesc la fulgi de porumb, la teorema lui Pitagora, la otelul de Toledo, la Pink Floyd, la procesul de fabricare a fermoarelor. Prietenii mei rad de mine si fac misto-uri, si tu ai ras de mine, ati crezut ca glumesc, ca ma prefac. Nu inteleg nici eu, am urcat pe munti de 2000 de metri pe ploaie si pe vant. Aveam piatra sub picioare, eram in lumea mea. Pune-ma sa ma uit in jos si parca se deschide o trapa sub mine, ma simt ca pe esafod. O sa ma ia ameteala si o sa ma pravalesc 2000 de metri in jos si n-o sa ma mai gaseasca nimeni, o sa ma manance fiarele padurii, o sa dispar. Si voi o sa ziceti “Ce moarte stupida, nu ne-am gandit ca o sa se intample. Credeam ca glumeste.”

Tu crezi ca imi place? Ca ma complac in situatia asta? Ca mi-e bine cand voi va urcati in telecabina si eu va fac cu mana de jos? Ca ma bucur ca nu trebuie sa urc la etajul 258 sau la ce etaj stai tu, ca trebuie sa cobori tu pentru ca eu ma prostesc si ca mi-e lene? Pana la etajul 1 a fost ok. De la 1 pana la 6, o corvoada. De lift nici nu poate fi vorba.

Dar acum sunt in balcon. Orizontul se dezvaluie ca si cum s-ar deschide o cortina. Publicul poate sa aplaude, pot sa fac asta. Mai trebuie doar sa ma uit in jos, sa rad si sa-mi dau seama ca a fost o prostie sa ma tem. Ca tu esti aici, ma incurajezi, balconul e o structura de beton si metal, lumea iese pe balcon sa bea o cafea, sa fumeze o tigara, sa intinda hainele la uscat, sa se uite la apus. In fiecare zi. La etajul 3, la etajul 6, la etajul 472, nu conteaza. Asa ca atunci cand incepe sa bata vantul eu zambesc. Panica se furiseaza asa cum urca lichidele prin vasele capilare. Inghet pe loc si ma fac verde la fata, alb, rosu, si nici macar nu are legatura cu steagul Italiei. Imi place Italia, imi plac oraselele italiene cu locuinte joase, fara etaje. Imi vine sa zbier, sa fug inapoi, dar nu am cum. Tu stii foarte bine, si ma tii de umar, imi blochezi orice cale de scapare. Daca mor, e din cauza ta. Nu stiu daca pot sa fac asta. Te apropii si iti strecori bratele pe sub ale mele, ma invalui cu degetele tale suple, cu parul tau balai fluturat de vant. Nici nu mai vad de frica, si nu imi dau seama daca am ochii inchisi sau mi s-a intunecat privirea. Vibrez la frecventa joasa, ca un subwoofer. In clipa asta, se nasc copii si mor batrani. Intr-o zi ca asta, cu cer limpede si vant de primavara, cineva a facut o oala de lut. Un copil a scapat un balon cu heliu in parc. O femeie s-a impiedicat si si-a rupt tocul. Intr-o zi ca asta, am urcat la etajul 6 si am privit in jos.

========================================

Ma simt grozav, indestructibil. Imi vine sa zdrobesc pietre, sa indoi stalpi de telegraf. Te tin de mana iar tu ma simti in stare de orice. Imi vine sa te sarut, sa te inghit, sa iti cumpar acadele si vata de zahar, sa ne suim pe niste armasari si sa calarim zile si nopti, sa vedem lumea, sa infruntam furtuni, sa ne urcam pe varful lumii si sa radem unul la celalalt. Ma simt de parca as exista de doua ori, o data pentru mine si o data pentru tine. Aici si acum, noi suntem si tu ma tii de mana.

O stiu pe batrana asta de cand eram mic, n-am mai vazut-o de mult. La un moment dat a disparut, si n-a mai stiut nimeni de ea, nici n-a intrebat nimeni.  As zice ca s-a micsorat pe masura ce am crescut eu. Intotdeauna ma privea asa lung, uneori imi cerea maruntis, alte ori voia sa imi ghiceasca in palma, in ghioc, in carti, in draci si laci. La inceput mi-era frica de ea, apoi m-am obisnuit, a devenit parte din decor. S-a stafidit, s-a uscat, arata de parca i-a cazut tencuiala, prafuita si uitata de lume, in lume.

Fecior, hai sa-ti ghiceasca mama. (asa imi spune mereu, fecior, si simt ca si cum numai mie imi spune asa).

Nu am lasat-o niciodata sa-mi ghiceasca, nu m-a interesat. Nu cred in superstitii si magie neagra, nu cred in vrajitoare si stafii. Cu atat mai putin acum, cand pot sa sprijin lumea pe un umar si cand iubita mea cu par balai isi are degetele impletite intre ale mele.

Nu am marunti, mamaie.

Pai hai sa va ghicesc, frumosilor. Eu te cunosc pe tine, esti a lu’ Nina. L-am cunoscut si pe tac’tu, frumos barbat Gheorghita, Dumnezeu sa-l ierte.  Si pe frati’tu, ochi albastri, ce-ati mai crescut amandoi. Si pe fata asta subtire o stiu, asa par aveam si eu cand eream ca ea. Il aveam chiar mai lung si barbatii se ruga de mine sa-si treaca degetele prin el. Ca din pusca s-a dus anii mei, fecior, haide sa va ghiceasca mama, ca nu va iau nici un ban. Tanara am fost si eu odata, si ce-am mai iubit la viata mea.

Am ramas mut, fata in fata cu batrana, si gandurile mi-au zburat ca penele dintr-o perna rupta si scuturata in vant. Iti arunc o privire si nici tu nu stii ce sa zici. Esti incurcata ca si mine, te simti ca Alba-ca-Zapada si batrana asta iti da sa musti dintr-un mar de care nu ti-e pofta. Intind mana incet, si las sa cada intre degetele noduroase ale babei cateva monezi. Nici nu stiu cand le-am scos din buzunar. Tu tresari usor si ma strangi mai tare. Palma batranei e tare si uscata, ca o creanga de copac. Degetele sunt negre, de parca a curatat nuci toata viata ei. M-as simti la fel daca as atinge niste moaste, niste degete de piatra.

Bodgaproste, mama, sa va deie Dumnezeu sanatate si viata lunga si frumoasa, si copii frumosi si sanatosi. Sa va iasa-n cale norocu’, ca-s batrana si bolnava si mi se lumineaza ochii cand va vaz, un print s-o printesa, asa-mi sunteti de frumosi. Haide sa va ghiceasca baba, nu vrei?

Las’, al’data mamaie. Sanatate.

Si plecam, tu calci usor, ca pe oua, si degetele iti sunt pierdute printre ale mele. Intr-o zi ca asta ne-am intalnit cu vrajitoarea si tie ti-era frica de ea.

***

Revista de Povestiri

Advertisements

Prima provocare

S-a intamplat in felul urmator. Aveam un site, care se numeste Plot Scenario Generator, si care, ei bine, genereaza plot-uri. Adica iti spune, in cateva cuvinte, cam despre ce ai putea scrie. Unele idei sunt destul de traznite, deci o adevarata provocare. Altele sunt destul de banale, deci ar putea fi tot o provocare. Prima data cand am dat de site-ul asta, mi-a generat urmatorul plot:

 

The story starts when your protagonist tries to help a lost child. Another character is a waiter who bites his/her fingernails.[Povestea incepe cand protagonistul incearca sa ajute un copil ratacit. Un alt personaj este un chelner/o chelnerita care isi roade unghiile]

Si iata ce a iesit:
====================
Am vazut-o ca pare nelinistita, dar am zis ca poate mi se pare. Lumea merge mai departe, pe acelasi fagas, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Eu imi beau linistit cafeaua, cu un ochi atintit catre cinematograf, muzica din local se aude in surdina, nici cat sa nu fie deloc, nici cat sa te deranjeze. O musca se loveste disperata de geam, incercand sa gaseasca o cale de iesire. Cam asa facem si noi, ma gandesc. Ne zbatem sa gasim o cale de iesire. Cred, totusi, ca noi avem ceva mai multe sanse decat o musca. Saraca.
Mi s-a terminat cafeaua, din cinematograf n-a iesit inca nimeni, este deja doua si un sfert, si fetita din colt arata din ce in ce mai nelinistita. Nimeni nu pare sa bage de seama, iar eu parca nu ma simt in stare sa fac ceva. Poate ii trece. Chelnerita m-a vazut de la departare, are ochiul format. A venit glont sa ma intrebe daca mai doresc ceva. Ma uit deznadajduit in ceasca: zat si extrem de putina cafea. Ii mai cer o cafea, in timp ce ea ma priveste de sus si isi roade de zor o unghie. Imi ia comanda si se intoarce, lent, la bar. Bine ca pe mine m-a vazut ca nu am cafea, dar fetita din colt mai are putin si plange. S-a facut rosie la fata, inca un pic si ajunge de culoarea manusilor pe care le are pe masa. Ma uit si eu in jur, sa vad daca mai observa altcineva in afara de mine. Tipul ala e intors cu spatele, nici o sansa s-o bage in seama daca nu incepe sa se smiorcaie. In partea cealalta, batranul care citeste ziarul cred ca nici nu vede pana acolo. Iar batrana din coltul opus probabil ca trece printr-o depresie majora, sau este de-a dreptul senila. Acum imi dau seama in ce local am ajuns. Dar era singurul din care sa se vada cinematograful. E foarte frig afara, iar eu urasc frigul.
Uite ca fetita a inceput sa planga. I se citeste disperarea in ochi, si e o fetita tare frumusica. Pacat de ea. Macar nu zbiara. Oare unde-i sunt parintii? La toaleta? Deja au trecut vreo 20 de minute de cand a ramas singura. Si uite ca nici nu stiu cu cine era, si cand au lasat-o asa. Ma uit fugar inspre bar, chelnerita isi vede de treaba, atat de lent, incat parca se afla intr-un borcan de miere. Fereasca sfantul sa ajungi aici si sa iti fie sete, cred ca si apa curge in reluare in prezenta ei. Arunc o privire spre cinematograf, n-are de gand sa iasa nimeni, parca e incuiat de cand lumea, ma si astept sa ma duc acolo si sa gasesc inauntru numai schelete imbracate elegant, cu falangele infipte in cutii cu floricele pietrificate. Cat doamne iarta-ma tine filmul ala?
Chelnerita s-a oprit de tot, parca i s-au terminat bateriile si s-a pus la reincarcat. Isi roade linistita unghia de la degetul mic, privind concentrata intr-un punct situat undeva intre tabloul cu trupa care canta jazz si afisul cu femeia imbracata in negru. Imi dreg glasul, poate isi revine. Nici un efect.
Fetita mi-a surprins privirea si eu am intors capul ca idiotul. Chiar mi-e mila de ea, ca incerc sa ma pun in locul ei, si nu mi-ar placea sa am manusi rosii. Chiar daca nu imi place frigul, prefer sa merg fara manusi decat sa port manusi rosii. Ah, fir-ar, acum, indiferent ce fac, am impresia ca fetita se uita la mine si ma uraste de moarte. Ma trec toate transpiratiile. Chelnerita se apropie cu cafeaua in mana si ma minunez: nu cred sa fi vazut vreo chelnerita care sa mearga atat de incet. Sau poate sunt eu nerabdator, ceea ce s-ar explica, avand in vedere ca asta e a patra cafea pe ziua de azi. Probabil ca ar putea sa intre in Cartea Recordurilor: cea mai inceata chelnerita din lume. De fapt, stai asa, ca e aiurea; daca se face o competitie intre cele mai lente chelnerite, n-au decat sa stea pe loc. Si castiga cea care ramane ultima in picioare.
Cafeaua e fierbinte si amara. La prima inghititura, mi se pare atat de amara, incat ma trece un fior. Iar chelnerita sta langa mine, si ma priveste de sus, cu unghia intre dinti, incercand sa imi desluseasca pe figura daca imi place cafeaua sau nu. O las asa cateva clipe, sa vad ce face. Nu face nimic, doar ca la un moment dat isi arcuieste sprancenele in semn de mirare. Atat de lent, incat imi aduce aminte de motanul gras pe care il aveam cand eram mic, si care era atat de lenes, incat ii era lene sa clipeasca. Chelnerita nu e grasa, si nici nu seamana a motan, de fapt, nu are nimic din gratia vreunei feline de care stiu eu. Asa ca ii fac semn din cap ca e ok cafeaua, iar ea da sa plece. Si atunci imi vine o idee.
– Nu va suparati, zic.
Ea se intoarce pe jumatate, si apoi face o semi-pirueta pe piciorul stang.
– Aveti idee unde sunt parintii fetitei de acolo? si ii fac semn spre coltul din spatele ei.
Chelnerita ramane descumpanita o clipa, si priveste in jur ostentativ, ca o Alice proaspat picata in Tara Minunilor.
– Care fetita? ma intreaba pe un ton usor sarcastic.
Ma inclin peste spatarul scaunului, si vad ca la masa nu mai e nici o fetita. E trecut de doua si jumatate, nu se mai aude nici musca prin cafenea, iar la masa din colt nu mai e nici o fetita. Doar o pereche de manusi rosii. Nu mai stiu ce sa zic, m-am blocat. Imi vine sa o intreb pe chelnerita: “Ce-ai facut cu fetita?” dar cred ca ar suna straniu. E destul de evident ca ea nu stie de nici o fetita. Nici n-am observat cand a iesit. De fapt, n-a iesit, ca usa are clopotei si s-ar fi auzit. Poate ca parintii ei au fost mancati de perechea de manusi rosii. A durat un pic pana sa-i digere, si acum au halit-o si pe fetita. Asa, la sfarsit, ca are carnea mai frageda.
– Ah, uite ca si-a uitat cineva manusile, face chelnerita, si se indreapta spre masa.
Imi vine s-o atentionez: “Stai asa! Nu le atinge! Or sa te inghita! Si mie cine imi mai aduce cafeaua? Cum ramane cu localul?” Deja parca vad si pagina de ziar: “Pereche de manusi rosii scapate de la Zoo. Orasul in teroare”. “Chelnerita devorata de Manusile Demonice. Clientii traumatizati”. Dar uite ca ospatarita a luat deja manusile de pe masa, si le analizeaza ca pe o specie noua de orhidee.
Bate cineva in geam, si eu ma sperii de ma trec iar transpiratiile. Prietena mea e afara, a iesit de la film si imi face cu mana. Ptiu ce m-am speriat. Imi iau haina si las banii pe masa, nu mai cer nota de plata, ca se topeste zapada de afara pana ajunge la mine. Deschid usa si ascult, in trecere, sunetul de clopotel. Cu siguranta ca l-as fi auzit. Unde o fi disparut fetita? Inainte sa inchid usa, mai arunc o privire prin cafenea. Nici urma de fetita, doar chelnerita care ma priveste de la bar, cu o unghie in gura. Ciudat, de obicei, persoanele nervoase isi rod unghiile.
E cam frig afara.

============================

*Daca va intrebati ce cauta o musca intr-o cafenea, iarna… ei bine, si eu ma intreb acelasi lucru. N-ar trebui sa fie inghetata, pe undeva?

***

Revista de Povestiri