.nocturna.

-Care ploaie? întrebă vecinul, îndreptându-şi privirea spre cerul senin, neted şi curat ca oţelul.
David se scărpină în creştetul capului, confuz.
-Care o sa vină, răspunse, ca pentru el.
Vecinul ridică din umeri, uşor amuzat. Satul, fierbinte ca un cuptor, părea că se topeşte în arşiţa de vară. Nici o boare de vânt, nicăieri. O linişte sinistră, înăbuşitoare, amuţise pâna şi greierii.
-O să plouă, spuse David, fără să pară, totuşi, prea convins, şi începu să se îndepărteze de gard.
Primii paşi se împleticiră în iarba deasă. Soarele era pur şi simplu năucitor.

***

La umbra nucului nu era cu mult mai răcoare. Rădăcinile lui noduroase arătau ca o mână diformă, încercând, cu un efort chinuitor, să stoarcă ultimele rămaşite de apă din ţărână. De jur-împrejur, răsfirate ca o pânză de păianjen, crăpăturile din pământ erau îndeajuns de adânci încât să te împedici în ele.
Hamacul scârţâia la răstimpuri, tulburând în valuri ascuţite marea de linişte ce se aşternuse, înca de la începutul zilei, în sat. Aerul devenea greu de respirat, încărcat de dogoare şi praf.
David se simţea bolnav. Bolnav ca de o febră exterioară, ce nu îi aparţinea. Fiind prea cald ca să mai şi transpire, cu buzele uscate, nu se simţea în stare să facă altceva decât să clatine hamacul încet, cu piciorul ce îi atârna în afară, atingând pământul cu vârfurile degetelor.
Toate plantele care crescuseră la umbra nucului erau firave şi uscate, secătuite ca de un duh rău. Un miros uşor amărui se simţea din ce în ce mai intens, pe măsură ce soarele se înălţa pe cer.
Un greiere începu să cânte cu îndrăzneală, însă cântecul lui monoton începu să se stingă, apoi amuţi de tot, de parcă murise.

***

-Stai! strigă David, speriat, fără să ştie nici el de ce.
Tresarise puternic în hamac, care începu să scârţâie şi mai sinistru, semănând mai degrabă cu un scrâşnet de dinţi. Visul se risipi ca şi cum nu ar fi fost, iar David rămase năuc, gâfâind, întrebându-se unde se află. Frunzele nucului, chircite, chiar şi ele, de fierbinţeală, cerneau fire necruţătoare de lumină care se înfigeau în solul despicat de secetă. Din varful dealului se vedeau micile acoperişuri din sat, apăsate de căldură.
Era cel mai mare nuc de aici. Având o vârstă nemaiştiută de nimeni, aproape că nu fusese atins de trecerea timpului, afară de una din crengile cele mai groase, crăpată de trăsnet, într-o noapte frământată de furtună. Bătrânii au spus atunci că e semn de la zei, şi au proorocit, ghicind în cărţi şi în oase de peşte, nenorocire mare. Trecuseră, însa, zeci de ani de atunci, şi singurele mari nenorociri au fost, poate, schimbările de putere de la conducerea ţinutului. În rest, obişnuitele morţi, bătrânii satului, care se duceau, unul câte unul, ca şi cum s-ar fi chemat, de sub pământ, unii pe ceilalţi.
Satul rămânea, parcă, la fel de bătrân. Aşa cum îl ştia David de când era copil, când venea la bunici, şi se legăna, verile, în acelaşi hamac ca şi acum.
Fruntea îi era plină de broboane mari de transpiraţie care acum alunecau lent, urmând curbura sprâncenelor, pe obraji. Se simţeau ca atingerile unor degete nevăzute, ceea ce îl înfiora.
În depărtare, pe celălalt deal al satului, se cobora, domol, un bătrân pe o bicicletă veche. Părea din altă lume, deformat de fuioarele de căldură, o apariţie deşertică şi înşelătoare, deplasându-se prea repede pentru a fi reală, şi prea lent pentru a fi credibilă.

O boare de vânt. Deşi fierbinte, David se simţi recunoscător, şi se întoarse pe cealaltă parte, pentru a o simţi pe obraji şi buze. Chiar sub hamac, o şopârlă de un verde cenuşiu, cu o coadă lungă şi delicată, se strecură într-o crăpătură, ca mai apoi, câteva clipe mai târziu, să iasă din nou la lumină, câţiva metri mai departe. “Poate e altă şopârlă”, se gândi, toropit, David. Mintea îi funcţiona greoi, încleiată parcă de arşiţă. Orele păreau ca trec la fel de greu. Ca şi cum, în ciuda căldurii, totul îngheţa.
Gheaţă. Imediat cum acest cuvant îi străbătu, fugar, mintea, pe David îl trecură fiorii. Visul. Ploaia. Ea.
Cu paşii uşori, precauţi, cu siguranţă că Ea îl veghează, amuzată, de unde nu poate fi văzută. Cu ochii de ploaie, şi degete reci şi subţiri de copilă, Ea îi urmăreşte fiecare mişcare. Îi ghiceşte gândurile.
David se răsuci din nou în hamac, tulburat. E o prostie. E un miraj. Delir şi febră. De la căldură. “Da, de la căldură trebuie să fie”, repetă, în gand, David. Apă. “Mi-e sete”.
Fântana, păru, brusc, mult prea departe. Poate nici nu era acolo, dar dogoarea, vicleană, îl înşela. Sau poate chiar Ea îi juca feste, cu şoldurile ei ca de fântână, şi mâna, oblică, atârnând ca o cumpănă. Ca închise de degete crâncene şi usturătoare, pleoapele lui David se strânseră.
Acum îi auzi paşii. Sprinteni. Şi râsul, ca de copil, verde şi crud. Încercă să deschidă ochii, dar nu izbuti. Foşnetul rochiei Ei subţiri, diafane. “Ba nu, e doar vântul.”
Şoapta Ei, chiar la ureche: “Aici sunt, dar plec curând…”
-Stai! strigă David, buimac, iar hamacul scrâşni, dureros, din toate încheieturile.

Întuneric. Norii se învolburau deasupra satului, ca veniţi de niciunde. Primele boare de vânt au zburătăcit găinile şi au făcut caii să necheze, înfricoşati. Doar vântul s-a oprit în piciorul dealului, iar frunzele nucului s-au clătinat, lin, ca atinse de şoapte.
I-a simţit degetele blânde pe frunte. Ca fermecat, a rămas întins în hamac, cu ochii închişi şi inima zbătându-i-se în piept, precum un canar într-o colivie mult prea mică. “Aici sunt, dar plec curând…”
Buzele, amorţite, fremătau. Paralizate ca de o licoare magică, braţele rămaseră inerte, pe lânga trup.
Rochia Ei diafană îi atinse pieptul, apoi coapsele, uşoară ca o petală de cireş. Buzele Ei de gheaţă, chiar la ureche: “Ce faci, dormi? Aici sunt…” Fiori reci, ca un frison, pe braţe, pe gât, pe spate…
Răsuflarea Ei, ca o auroră boreală, unduindu-se pe sub pleoape. Sărutul ei, umed. “Unde eşti, David? Eu sunt aici…”
Când de sus, când din dreapta sau stânga, Ea e pretutindeni. Freamătul, ca de pârâu, al părului ei umed. Atingerea Ei, îi îngheată sufletul. “Sufletul, unde îţi e? Dă-mi-l mie. Plec curând…” Fiorii, ca nişte gheare, îi smulg carnea de pe oase. Şoaptele, cioburi perfide, se înfig direct sub craniu. Îmbătător, trupul Ei se scurge peste al lui, prin vene şi artere, prin organe, prin gânduri. Îl secătuieşte, îl devorează, îl nimiceşte, îl spală şi îl scurge în tainiţa pământului.
“David, hai…”
“Hai cu mine…”
“Hai în casă…”

-Bunica ta spune că nu a mai vazut aşa ploaie de când era mică…
David, buimac, privi pe fereastră.
-Tu chiar nu ai simţit când începe ploaia…? întreba Melanie, iscoditoare. Nici pe mine nu m-ai auzit, când te-am strigat?
Apa se scurgea învolburată, pe uliţă. Satul era spălat de o ploaie cum nu a mai văzut bunica lui de cand era mică…
-Hei, cu tine vorbesc, zâmbi ea. Unde eşti?
Norii se răzbunau, suparaţi pentru cine ştie ce faptă necutezată, scuipând cu ploaie şi trăsnete, măturând satul în averse nimicitoare.
-Aici sunt, răspunse David, într-un târziu.
Melanie îl cuprinse în braţe, de la spate. Degetele ei se strecurară printre ale lui.
-Dar sufletul… sufletul unde îţi e? şopti ea.

[*Scrisa in noaptea de 6-7 August, cand a plouat in Bucuresti. Si am plouat si eu. A fost frumos.]
[*Coloana sonora care m-a ajutat sa imi creez starea necesara pentru a ma apuca de scris e alcatuita in cea mai mare parte de piese de la Pink Floyd, Kings of Leon, si cateva piese, selective, de la Ashram, Ophelia’s Dream si Arcana.]
[*Mi-a luat cateva ore sa o scriu, cred ca vreo doua. Pana la 4 si jumatate dimineata.]

[*Dedicata: pentru Miruna, care mi-a deschis apetitul de scris.]
[*Dedicata: pentru Sihaya, care mi-a dat o parte din muzica.]
[*Dedicata: pentru Alina, care m-a ajutat sa plou.]
[*Dedicata: pentru noaptile magice din Cismigiu, in special cea in care ne-a plouat.]

Advertisements