saturday is bleak

saturday is bleak
and cold
said a shivering sparrow

artrage + wacom + photoshop
~5 hours
a huge “thank you” towards a wonderful and beautiful lady, =MarinaCoric , who granted me permission to use one of her photos as a reference image. You can find the original picture here: [link]
Thanks, Marina!

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

Advertisements

friday is not here

friday is not here
i must have said something and
it turned into freckles.

painter + wacom + photoshop
~4 hours

Here is the WIP:

ref: [link]

 
***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

friday is waiting

and on the worn book of old-golden song
i brought not here to read, it seems, but hold
and freshen in this air of withering sweetness;
but on the memor of one absent, most,
for whom these lines when they shall greet her eye.

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

.nocturna.

-Care ploaie? întrebă vecinul, îndreptându-şi privirea spre cerul senin, neted şi curat ca oţelul.
David se scărpină în creştetul capului, confuz.
-Care o sa vină, răspunse, ca pentru el.
Vecinul ridică din umeri, uşor amuzat. Satul, fierbinte ca un cuptor, părea că se topeşte în arşiţa de vară. Nici o boare de vânt, nicăieri. O linişte sinistră, înăbuşitoare, amuţise pâna şi greierii.
-O să plouă, spuse David, fără să pară, totuşi, prea convins, şi începu să se îndepărteze de gard.
Primii paşi se împleticiră în iarba deasă. Soarele era pur şi simplu năucitor.

***

La umbra nucului nu era cu mult mai răcoare. Rădăcinile lui noduroase arătau ca o mână diformă, încercând, cu un efort chinuitor, să stoarcă ultimele rămaşite de apă din ţărână. De jur-împrejur, răsfirate ca o pânză de păianjen, crăpăturile din pământ erau îndeajuns de adânci încât să te împedici în ele.
Hamacul scârţâia la răstimpuri, tulburând în valuri ascuţite marea de linişte ce se aşternuse, înca de la începutul zilei, în sat. Aerul devenea greu de respirat, încărcat de dogoare şi praf.
David se simţea bolnav. Bolnav ca de o febră exterioară, ce nu îi aparţinea. Fiind prea cald ca să mai şi transpire, cu buzele uscate, nu se simţea în stare să facă altceva decât să clatine hamacul încet, cu piciorul ce îi atârna în afară, atingând pământul cu vârfurile degetelor.
Toate plantele care crescuseră la umbra nucului erau firave şi uscate, secătuite ca de un duh rău. Un miros uşor amărui se simţea din ce în ce mai intens, pe măsură ce soarele se înălţa pe cer.
Un greiere începu să cânte cu îndrăzneală, însă cântecul lui monoton începu să se stingă, apoi amuţi de tot, de parcă murise.

***

-Stai! strigă David, speriat, fără să ştie nici el de ce.
Tresarise puternic în hamac, care începu să scârţâie şi mai sinistru, semănând mai degrabă cu un scrâşnet de dinţi. Visul se risipi ca şi cum nu ar fi fost, iar David rămase năuc, gâfâind, întrebându-se unde se află. Frunzele nucului, chircite, chiar şi ele, de fierbinţeală, cerneau fire necruţătoare de lumină care se înfigeau în solul despicat de secetă. Din varful dealului se vedeau micile acoperişuri din sat, apăsate de căldură.
Era cel mai mare nuc de aici. Având o vârstă nemaiştiută de nimeni, aproape că nu fusese atins de trecerea timpului, afară de una din crengile cele mai groase, crăpată de trăsnet, într-o noapte frământată de furtună. Bătrânii au spus atunci că e semn de la zei, şi au proorocit, ghicind în cărţi şi în oase de peşte, nenorocire mare. Trecuseră, însa, zeci de ani de atunci, şi singurele mari nenorociri au fost, poate, schimbările de putere de la conducerea ţinutului. În rest, obişnuitele morţi, bătrânii satului, care se duceau, unul câte unul, ca şi cum s-ar fi chemat, de sub pământ, unii pe ceilalţi.
Satul rămânea, parcă, la fel de bătrân. Aşa cum îl ştia David de când era copil, când venea la bunici, şi se legăna, verile, în acelaşi hamac ca şi acum.
Fruntea îi era plină de broboane mari de transpiraţie care acum alunecau lent, urmând curbura sprâncenelor, pe obraji. Se simţeau ca atingerile unor degete nevăzute, ceea ce îl înfiora.
În depărtare, pe celălalt deal al satului, se cobora, domol, un bătrân pe o bicicletă veche. Părea din altă lume, deformat de fuioarele de căldură, o apariţie deşertică şi înşelătoare, deplasându-se prea repede pentru a fi reală, şi prea lent pentru a fi credibilă.

O boare de vânt. Deşi fierbinte, David se simţi recunoscător, şi se întoarse pe cealaltă parte, pentru a o simţi pe obraji şi buze. Chiar sub hamac, o şopârlă de un verde cenuşiu, cu o coadă lungă şi delicată, se strecură într-o crăpătură, ca mai apoi, câteva clipe mai târziu, să iasă din nou la lumină, câţiva metri mai departe. “Poate e altă şopârlă”, se gândi, toropit, David. Mintea îi funcţiona greoi, încleiată parcă de arşiţă. Orele păreau ca trec la fel de greu. Ca şi cum, în ciuda căldurii, totul îngheţa.
Gheaţă. Imediat cum acest cuvant îi străbătu, fugar, mintea, pe David îl trecură fiorii. Visul. Ploaia. Ea.
Cu paşii uşori, precauţi, cu siguranţă că Ea îl veghează, amuzată, de unde nu poate fi văzută. Cu ochii de ploaie, şi degete reci şi subţiri de copilă, Ea îi urmăreşte fiecare mişcare. Îi ghiceşte gândurile.
David se răsuci din nou în hamac, tulburat. E o prostie. E un miraj. Delir şi febră. De la căldură. “Da, de la căldură trebuie să fie”, repetă, în gand, David. Apă. “Mi-e sete”.
Fântana, păru, brusc, mult prea departe. Poate nici nu era acolo, dar dogoarea, vicleană, îl înşela. Sau poate chiar Ea îi juca feste, cu şoldurile ei ca de fântână, şi mâna, oblică, atârnând ca o cumpănă. Ca închise de degete crâncene şi usturătoare, pleoapele lui David se strânseră.
Acum îi auzi paşii. Sprinteni. Şi râsul, ca de copil, verde şi crud. Încercă să deschidă ochii, dar nu izbuti. Foşnetul rochiei Ei subţiri, diafane. “Ba nu, e doar vântul.”
Şoapta Ei, chiar la ureche: “Aici sunt, dar plec curând…”
-Stai! strigă David, buimac, iar hamacul scrâşni, dureros, din toate încheieturile.

Întuneric. Norii se învolburau deasupra satului, ca veniţi de niciunde. Primele boare de vânt au zburătăcit găinile şi au făcut caii să necheze, înfricoşati. Doar vântul s-a oprit în piciorul dealului, iar frunzele nucului s-au clătinat, lin, ca atinse de şoapte.
I-a simţit degetele blânde pe frunte. Ca fermecat, a rămas întins în hamac, cu ochii închişi şi inima zbătându-i-se în piept, precum un canar într-o colivie mult prea mică. “Aici sunt, dar plec curând…”
Buzele, amorţite, fremătau. Paralizate ca de o licoare magică, braţele rămaseră inerte, pe lânga trup.
Rochia Ei diafană îi atinse pieptul, apoi coapsele, uşoară ca o petală de cireş. Buzele Ei de gheaţă, chiar la ureche: “Ce faci, dormi? Aici sunt…” Fiori reci, ca un frison, pe braţe, pe gât, pe spate…
Răsuflarea Ei, ca o auroră boreală, unduindu-se pe sub pleoape. Sărutul ei, umed. “Unde eşti, David? Eu sunt aici…”
Când de sus, când din dreapta sau stânga, Ea e pretutindeni. Freamătul, ca de pârâu, al părului ei umed. Atingerea Ei, îi îngheată sufletul. “Sufletul, unde îţi e? Dă-mi-l mie. Plec curând…” Fiorii, ca nişte gheare, îi smulg carnea de pe oase. Şoaptele, cioburi perfide, se înfig direct sub craniu. Îmbătător, trupul Ei se scurge peste al lui, prin vene şi artere, prin organe, prin gânduri. Îl secătuieşte, îl devorează, îl nimiceşte, îl spală şi îl scurge în tainiţa pământului.
“David, hai…”
“Hai cu mine…”
“Hai în casă…”

-Bunica ta spune că nu a mai vazut aşa ploaie de când era mică…
David, buimac, privi pe fereastră.
-Tu chiar nu ai simţit când începe ploaia…? întreba Melanie, iscoditoare. Nici pe mine nu m-ai auzit, când te-am strigat?
Apa se scurgea învolburată, pe uliţă. Satul era spălat de o ploaie cum nu a mai văzut bunica lui de cand era mică…
-Hei, cu tine vorbesc, zâmbi ea. Unde eşti?
Norii se răzbunau, suparaţi pentru cine ştie ce faptă necutezată, scuipând cu ploaie şi trăsnete, măturând satul în averse nimicitoare.
-Aici sunt, răspunse David, într-un târziu.
Melanie îl cuprinse în braţe, de la spate. Degetele ei se strecurară printre ale lui.
-Dar sufletul… sufletul unde îţi e? şopti ea.

[*Scrisa in noaptea de 6-7 August, cand a plouat in Bucuresti. Si am plouat si eu. A fost frumos.]
[*Coloana sonora care m-a ajutat sa imi creez starea necesara pentru a ma apuca de scris e alcatuita in cea mai mare parte de piese de la Pink Floyd, Kings of Leon, si cateva piese, selective, de la Ashram, Ophelia’s Dream si Arcana.]
[*Mi-a luat cateva ore sa o scriu, cred ca vreo doua. Pana la 4 si jumatate dimineata.]

[*Dedicata: pentru Miruna, care mi-a deschis apetitul de scris.]
[*Dedicata: pentru Sihaya, care mi-a dat o parte din muzica.]
[*Dedicata: pentru Alina, care m-a ajutat sa plou.]
[*Dedicata: pentru noaptile magice din Cismigiu, in special cea in care ne-a plouat.]

.Partea 6+7=13.

~Partea 6~

Lumina zorilor pătrunse, sfioasă, prin geamul aburit. Trenul îşi urma drumul, netulburat. Melanie se întoarse în compartiment abia după ce mâncă pe hol, după ce merse la toaletă, fumând, cu ocazia asta, pe furiş, o ţigară şi simţindu-şi picioarele mai reci decât de obicei. David adormise în urmă cu câteva ore. Avea un somn agitat, probabil populat de vise stranii, mai obositoare decât starea de veghe. Îi mângâie cu tandreţe fruntea, simţindu-i din plin tensiunea şi zbuciumul, gândindu-se că poate în felul acesta, îl va linişti. Într-adevăr, după o vreme, David păru mai relaxat, deşi chipul lui trăda o suferinţă greu de depăşit.

–          Ce e în mintea ta, David…? şopti Melanie, atentă să nu îl trezească. Where are you…? Acum sunt aici, dar nu pentru mult timp… I’ll be gone soon…

~Partea 7~

Când David se trezi, era singur în compartiment. Avu nevoie de câteva minute bune pentru a îşi pune gândurile în ordine, şi pentru a separa visele de realitate. Ajunse să se întrebe serios dacă Melanie era reală sau nu, întrucât era singur, iar în compartiment nu era decât rucsacul lui. Se simţea extrem de confuz, ca şi cum ieşise dintr-o comă îndelungată. Geamul aburit îi părea ciudat de alb, şi la început nu putea să înţeleagă de ce nu se vede nimic prin el. Avu nevoie să meargă până la baie şi să se spele pe faţă cu apă rece, lucru care îl readuse cât de cât cu picioarele pe pământ. Însă realiză cu adevarat cât de confuz se trezise în momentul în care se reîntoarse în compartiment. Geamul era doar aburit, iar bancheta nu era făcută din piatră, aşa cum avusese impresia. Mai mult de atât, pe măsuţa din faţa geamului recunoscu dovezile clare ale existenţei Melaniei. Cartea pe care o citea, aşezată peste eşarfa cea verde, frumos împăturită.

Avu nevoie de câteva momente pentru a îşi face curaj să se apropie. Eşarfa încă păstra parfumul Melaniei, pe care David îl inspiră adânc, cu ochii închişi. În faldurile eşarfei găsi un bileţel pe care era scris numele unui oraş şi o adresă. Pe prima pagina a cărţii era scris:

“Nu exişti decât tu. Te îmbrăţişez cu vise, Melanie.”

~~~

Acum, sunteţi îndeptăţiţi să citiţi/recitiţi şi celelate poveşti mai vechi cu David şi Melanie, care mie îmi sunt foarte dragi. Le găsiţi aici:

Mai jos NU sunt aceleaşi lucruri pe care le-aţi citit la fiecare post. Măcar la sfârşit, am schimbat şi eu poezia.

[Acestea sunt ultimele două părţi pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Aşa cum am spus şi până acum, mi-am dorit să îmi pun personajele în situaţii dificile, din care să le fie şi lor greu să iasă. Acum, că le-am recitit pe toate, îmi dau seama că nu am reuşit prea bine. Nu ştiu, poate nu ar fi trebuit să le scriu pe toate odată.]

[Din feedback-urile primite de la voi, am desprins câteva idei:

1. Unele fraze puteau să fie puţin mai lungi. Aşa, sună a roman poliţist, şi nu, nu asta mi-am dorit. (mulţumesc Oliul)

2. Melanie vorbeşte prea mult pe engleză. Într-adevăr, trebuia doar să strecoare cuvinte, aşa încât să nu sune forţat. În schimb, ea spune propoziţii întregi pe engleză. În plus, unele bucăţele de dialog sunt puţin trase de păr. (mulţumesc Cha0tiqu3)

3. M-am implicat prea mult în personalitatea personajelor, în special la David. (mulţumesc susamintita şi Danutza)

4. Partea a 4-a sună ca un fel de element de legătura între părţile anterioare şi cele ce urmează (a se citi “partea a 4-a e cam de umplutură”) (mulţumesc susamintita)

5. M-am apucat de scris povestea fără să am un plan stabilit dinainte. Mi-am dorit să îmi pun personajele într-o situaţie dificilă, şi se pare că situaţia dificilă se termină în momentul în care începe partea 1 (mulţumesc susamintita şi Georgiana)

6. Mi-am schimbat stilul foarte mult de la partea 1 până la sfârşit, sau cel puţin aşa am eu impresia. Până să ajung la capăt, am uitat cum am scris la început. ]

[Aş mai avea de zis din nou că fără anumite persoane nu m-aş fi apucat să scriu poveştile astea, şi fără anumite persoane, aş fi scris fără să învăţ nimic. Aşa că: mulţumesc Nico, Medi, Dănutza, Gabriela, Ioana, Adi, Andreea, Irina, Andra, Vehrim, Ghilimei, Anna, Georgiana, Patricia… şi celorlalţi pe care i-am omis (cu toţii m-aţi ajutat, intenţionat sau nu). Nu în ultimul rând, mulţumesc lui David, Roxannei şi Melaniei, pentru deschiderea de care au dat dovadă acceptând să devină personajele mele. ]

[Surse de inspiraţie: realitatea inconjurătoare; filmul “21 grams“; Kings of Convenience cu piesele Mrs. Cold, Boat Behind, Surprise Ice, My Ship Isn’t Pretty şi Toxic Girl >> I love these guys; Dave Matthews cu Some Devil; ceaiul Masala: ceai negru nepalez, bucăţi de scorţişoară, seminţe de anason, cuişoare, bucăţi de ghimbir, coriandru, piper negru, nucşoară, seminţe de chimen; Dunhill.]

[Sper că nu am uitat pe nimeni şi nimic. Bineînţeles că am uitat ^__^ Întotdeauna se întâmplă. Dacă îmi amintesc ceva în plus, o să menţionez la comentarii.]

.Partea 5.

~Partea 5~

 

Era mult trecut de miezul nopţii când Melanie a strigat în somn. David a încercat să o liniştească, fără prea mult succes. Fata a rămas tăcută o vreme, închisă în lumea ei, pe care David încerca să o descifreze. “Oare ce anume a făcut-o să strige aşa? Ce vise nu îi dau pace…? Cine ştie ce trecut tulbure o fi având…” O privi din cap pâna în picioare, căutând indicii. Era îmbrăcată simplu şi destul de elegant, sau poate era eleganţa ei nativă ce îi accentua graţia caracteristică. Existau anumite discrepanţe între felul ei de a se purta şi stilul vestimentar, dar diferenţele erau greu de definit. Se simţea o energie latentă în gesturile ei, puternice, dar care nu îi afectau feminitatea, ci, din contră, păreau să o sublinieze. Din locul de unde era, David putea să observe un trup suplu, uşor atletic, dar cu linii rotunjite şi armonioase, ascuns de hainele care stăteau firesc, natural, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. În antebraţul drept, aşezat peste cel stâng, se citea o încordare stăpânită. Degetele fremătau, neliniştite, împletind, parcă, fire nevăzute.

David se simţi, brusc, dezamăgit. Toate lucrurile pe care le discutase cu Melanie, şi toate legăturile create, se destrămau aproape vizibil, topite de intensitatea tăcerii ce zvâcnea în compartiment. Trenul nu mai făcea nici un zgomot, plutea, undeva într-un spaţiu anonim, în care era nevoie de mai mult de atât pentru a purta cuvintele dinspre nişte buze către nişte urechi. O privea pe Melanie cum respiră, şi avea senzaţia acută că respira tot aerul din compartiment, subţiindu-l. Parcă şi lumina, şi aşa palidă, îşi pierduse din intensitate. Melanie ocupa tot spaţiul, făcându-l pe David să se simtă mic şi lipsit de strălucire.

–          Până unde vrei să mergi? întrebă ea, din senin.

Cuvintele sunară suprarealist, iar David avu impresia că se lovesc de pereţi, agitate, până când, istovite, plutesc pe podea, precum eşarfa verde. Aproape că le şi putu vedea: arătau ca nişte degete subţiri şi lungi, din care dădeau ca din nişte aripi. Gândul îl infioră.

–          Nu m-am gândit încă până unde merg, vorbi David, atent să suprindă vreun foşnet de aripă. Am plătit un bilet până la capăt de linie. Nu ştiu dacă o să merg până acolo, sau o să cobor la următoarea staţie. Pentru mine, trenul ăsta nu merge nicăieri. Nu are o destinaţie anume, ci doar se îndepărtează de ceva. Şi cu cât creşte distanţa, cu atât e mai bine. Sau, cel puţin, asta zic acum… Cu fiecare milimetru parcurs, simt cum se rupe ceva în mine, ceva ce speram că e deja rupt şi vindecat. E ca atunci când întinzi un elastic, din ce în ce mai mult. Aştept momentul în care o să plesnească… Nu fug de nimic, cred că nimicul a fugit de mine înainte… Mă simt foarte străin, acum. Străin de drumul ăsta, străin de tren, străin de tine, de compartimentul ăsta. Străin de hainele astea şi până şi de carnea mea, spuse David, molcom, şi zâmbi. Ştii, când am plecat, mi-am pus în rucsac doar strictul necesar.

Se aplecă înspre Melanie şi şopti:

–          Nu cred că îmi vor folosi la ceva lucrurile alea. Am senzaţia asta mereu când fac cumpărături printr-un hypermarket. Atâtea lucruri de care nu am nevoie… Acum, parcă eu sunt hypermarketul. Plin cu lucruri inutile.

Inspiră şi expiră adânc.

–          Plin cu pensule numărul 4…

Trenul intră într-un tunel, iar, pentru o vreme, zgomotul roţilor fu amplificat. Luminile clipiră, apoi se stinseră, până când trenul ieşi din tunel. Atunci, Melanie spuse tremurat:

–          Nu asta te-am întrebat.

În acel moment, totul se răsturnă în mintea lui David. Nu mai fu în stare să zică nimic.

 

~~~

[Aceasta este a cincea poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

.Partea 4.

~Partea 4~

 

–          So, was that your girlfriend?

–          Poftim?

–          Tipa cu care erai pe peron. Era prietena ta? repetă Melanie.

–          Oh… făcu David, şi căzu pe gânduri câteva clipe. Hei, dar ştiu că ai ceva memorie!

–          Vizuală, completă fata. Sunt pictoriţă, ce naiba. V-am văzut când stăteaţi pe gărduleţ. She was blonde-red haired, era îmbrăcată cu o haină frumoasă, brownish, şi avea ghete de munte. Iar tu fumai Dunhill.

–          Impresionant… surâse David. Ce culoare aveau ochii ei?

–          Grey blue. Şi rame roşii la ochelari, răspunse Melanie fără să se gândească, cu o mândrie evidentă şi cu un zâmbet larg. Anyway, was she? Your girlfriend?

David expiră fumul într-un oftat:

–          Nu chiar.

Melanie rămase în aşteptare, măsurând greutatea vorbelor lui. Apoi, repetă, ca pentru ea:

–          Nu chiar… hm.

–          Tipul cu care te ţineai de mână era prietenul tău? încercă David să întoarcă discuţia.

Fata zâmbi surprinsă.

–          Aha, deci nu suntem singurii cu memorie bună…! spuse ea, în timp ce stingea ţigara, strivind-o de marginea unui coş de gunoi. Şi tu nici măcar nu eşti pictor. Chiar, cu ce te ocupi?

Trenul fluieră scurt, iar cei doi urcară în tren.

–          Nu schimba subiectul, Melanie… insistă David, în drumul spre compartiment.

Se aşezară la geam, faţă în faţă. Melanie îşi scotea, tacticos, haina, pe când David rămase îmbrăcat şi aşteptând răbdător un răspuns. După ce fata se făcu comodă, rămase nemişcată, privindu-l. Duelul din priviri continuă înca o scurtă vreme, până când David destrămă tăcerea:

–          Well…?

“Well… m-a corupt şi pe mine, de vorbesc în engleza”.

–          Well, think, David. We were holding hands. What on earth does that mean? Nu părea să fie tatăl meu, nu? Şi chiar şi asa, tu te mai ţii de mână cu mama ta la vârsta asta? zâmbi Melanie, făcând-o pe isteaţa, şi simţindu-se bine în acest rol.

–          Mda… oftă David, simţindu-se învins.

În compartiment se lăsă din nou liniştea, ca o pânză fină. În timp ce David se gândea că agresivitatea ei e atrăgătoare (lucruri care îi plac la ea), fata căzu din nou pe gânduri. Trenul se strecura din nou prin întuneric. Oamenii din compartimentul vecin încetaseră să mai vorbească. Poate dormeau. Poate nici nu mai erau acolo. Ultimul lucru pe care l-a mai spus Melanie, înainte să adoarmă, a fost:

–          I’ll never go back there, anyway…

Şi, după o pauză, adăugă:

–          Tot nu mi-ai spus cu ce te ocupi.

David nu se obosi să răspundă, întrucat nici nu părea că fata aşteapta vreun raspuns. Închisese ochii deja. Şi la un moment dat, adormi.

 

~~~

[Aceasta este a patra poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

.Partea 3.

~Partea 3~

–          Mă gândesc mereu, rosti gânditor David, când aştept într-o staţie de autobuz. Sau de tramvai. Care întârzie. Mă gândesc că nu îmi place să aştept. La fel şi cu statul la semafor.

Melanie păru că vrea să zică ceva, dar îl lăsă să continue.

–          Stai la semafor. Stai în staţie. Stai, pur şi simplu. Stai, când sunt atâtea lucruri de făcut. Vorba aia, nu sta degeaba, că degeaba stai… Bine, până la urmă, şi statul ăsta are rolul lui…

Fata zâmbi, ca şi cum ar fi vrut să spună acelaşi lucru.

–          Oricum, aştept în staţie şi mă gândesc că parcă aş merge pe jos, nu contează distanţa. Dar mai ales când am o stare proastă, sau, pur şi simplu, nu am chef să aştept. Sau chiar mă grăbesc să ajung undeva. Şi am mereu dilema asta: dacă plec pe jos, e posibil să ajung la destinaţie mai repede decât aş fi ajuns cu autobuzul. Nu e foarte probabil, dar e posibil, nu?

Fata încuviinţă.

–          Adică, poate e vreun accident pe undeva şi circulaţia e blocată. Dar, ştii…? Îmi zic: cu cât întârzie mai mult autobuzul. Sau tramvaiul. Care e probabilitatea mai ridicată? Ca autobuzul să vină mai repede, sau să nu vină deloc? Deloc însemnând în timpul în care am eu nevoie de el.

David o lăsă să se gândească câteva secunde, apoi continuă:

–          Cu cât întârzie mai mult, pe de o parte, cu atât creşte probabilitatea sa ajungă mai repede în staţie. Şi pe de altă parte, cu atât creşte probabilitatea ca autobuzul să nu vină, din cauza unui blocaj de trafic, sau orice alt motiv… Tu nu te-ai gândit la chestia asta niciodată?

–          Nu, nu cred să mă fi gândit… adică, nu ţin minte să mă fi gândit, răspunse, meditativ, Melanie. Oricum, sounds interesting.

“<<Oricum, sounds interesting>>” repetă, în gând, David. “Are un fel al ei anume de a strecura cuvinte pe engleză. Aşa încât să nu sune forţat. Şi are şi un accent frumos.” De fapt, de când începuse conversaţia cu Melanie, fata cu eşarfă verde, David nu făcea decât să sorteze lucrurile în funcţie de ea. Lucruri care îi plac la ea. Lucruri care nu îi plac la ea (la categoria asta, ce-i drept, nu găsise nimic). Lucruri care îi plac Melaniei. Lucruri care nu îi plac Melaniei. Cum ar fi, de pildă, pensulele nr. 4.

–          Nu am folosit niciodată pensula cu numărul 4. Numărul 3 mi se pare foarte useful. Pensula numărul 5 e destul de tocită, o folosesc foarte des când pictez. Dar numărul 4… untouched. Prin urmare, nu îmi place pensula cu numărul 4, spusese Melanie, la un moment dat, strâmbând din nas.

David nu mai ţinea minte cum ajunseseră la discuţia asta. Doar că a întrebat-o, apoi, dacă nu cumva are ceva împotriva tuturor lucrurilor pe care nu le foloseşte. “Ea a râs, apoi nu mai ştiu ce a zis, şi apoi am deviat de la subiect…”

Se lăsase liniştea în compartiment, şi noaptea se lăsase, la fel de subtil, peste dealurile printre care se strecura trenul. Un colţ al eşarfei verzi se clătina, atârnând peste marginea suportului pentru bagaje. Din compartimentul vecin se auzeau voci greu de identificat. David se uită la ceas din nou, fără să reţină ora nici de data aceasta. Simţea nevoia să umple spaţiul gol creat de linişte, dar nu ştia ce să zică. Melanie părea că se retrăsese în lumea ei, privind pe geam, în întunericul de afară. Trenul încetini şi se opri într-o staţie fără nume.

–          Fumezi?

–          Hai.

~~~

[Aceasta este a treia poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

.Partea 2.

~Partea 2~

Kilometrii şi minutele se scurgeau greoi, de parcă alunecau înspre fundul unui borcan cu miere. Din această cauză, şi cărţile luate pentru drum se citeau greu, iar muzica de drumeţie din căştile călătorilor nu avea efectul aşteptat. Pentru că cerul avea o nuanţă uniformă şi o culoare ştearsă, era greu de ghicit cât este ceasul.

–          Nu te supăra, cât e ceasul?

David tresări şi o privi nedumirit.

–          Poftim? se bâlbâi el.

–          Ceasul. Cât este ceasul.

Se uită la încheietura mâinii.

–          Două fără douăzeci…

–          Mersi. Mi-a murit telefonul, se scuză fata, zâmbind sarcastic.

David se gândi că la plecare era singur în compartiment. Nici nu şi-a dat seama când intrase fata. Şi tocmai îşi dădu seama că nu are nici cea mai vagă idee cât era ceasul, deşi se uitase la cadran în urmă cu câteva secunde. Se uită din nou. Două fară douăzeci. “Au trecut abia 35 de minute de când am plecat. ” Analiză rapid decorul, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că e în acelaşi compartiment în care se aşezase la început. Rucsacul era la locul lui. “Nu am adormit. Ce naiba am făcut 35 de minute?” Încercă să îşi amintească la ce s-a gândit, şi brusc, o jumătate de oră i se păru a fi un timp extrem de îndelungat. Recunoscu în mintea lui fragmente de amintiri, imagini pe care nu le mai văzuse de mult timp. Precum lucrurile dintr-un cufăr din pod, cu nişte culori şterse, şi miros de carte veche. Chiar şi asa, nu reuşi să le pună cap la cap, pentru a le da un sens, aşa că reveni în prezent. Simţi discomfortul banchetelor de piele tare, curentul rece care se strecura pe lângă geam, scrâşnetul inegal al şinelor.

O privi pe fata de lângă el, şi i se păru cunoscută. Încercă să îi găsească un loc printre amintiri, dar se simţi descurajat. Ca şi cum tocmai ar fi făcut ordine într-un clasor cu timbre, şi după ce ar fi închis clasorul, ar fi găsit un timbru rătăcit. Pe care l-ar pune, invariabil, la sfârşitul clasorului, rămânând să îl aşeze la locul lui data viitoare. “Parcă întotdeauna rămâne un timbru rătăcit, pe undeva…”. Chipul ei, felul în care avea prins părul, cerceii, toate se pierdeau într-o mare lăptoasă. “Nu ştiu”, renunţă, într-un final, David.

“La un moment dat, eram în metrou, şi am văzut un tip, care îmi era foarte cunoscut, numai că nu puteam să îmi amintesc sub nici o forma de unde îl cunosc…” se gândi, la un moment dat, David, purtând un dialog imaginar cu fata de lângă el. “M-am tot uitat la el, până mi-a surprins privirea. M-a recunoscut şi mi-a zâmbit. Aşa că m-am dus înspre el, am dat noroc, şi i-am spus chiar aşa: <<Te cunosc de undeva, dar nu pot să îmi dau seama de unde…>> El a izbucnit în râs şi mi-a răspuns: <<Exact la asta mă gândeam şi eu. Te-am văzut înca de pe peron, şi acum încercam să îmi amintesc.>> Am mers împreună trei staţii, dându-ne cu parerea. Nu urmasem aceeaşi facultate, nu eram din acelaşi oraş şi nu am stat în acelaşi cămin. Nu păream să avem prieteni comuni.  Eu a trebuit să cobor, ca să schimb magistrala. Nu ştiu nici acum cine era. Nu l-am mai văzut de atunci.” În mintea lui, fata de lângă el părea uimită de asemenea poveste neobişnuită, şi zâmbea, fascinată. “De asta mă gândeam acum, de unde te ştiu?” Dacă i-ar spune lucrurile care îi treceau prin cap acum, ea oare aşa ar reacţiona? Poate că apoi şi-ar da amândoi cu părerea, încercând să dea de capăt poveştii. Ar afla ce facultate face, din ce oraş e şi ce prieteni are. Poate şi ea îl cunoaşte de undeva, şi nu ştie de unde.

O privi pe furiş: ţinea o carte pe genunchi, dar privea în gol. Avea degete frumoase, iar mâinile îi cădeau graţios în poala. Capul i se clătina în ritmul trenului. Părul castaniu, cu fire delicate şi subţiri, uşor ondulate, îi învăluia urechea stângă. “Nu te supăra că te întreb, dar ne cunoaştem de undeva?” o întrebă, imaginar, David. “Sună aiurea. Sună de parcă aş vrea să te agăţ sau ceva. Poate ar trebui să fie ceva mai direct. <<Am impresia că te-am mai văzut undeva…>>” Trenul se zdruncină, trezind-o din visare pe fata cu părul castaniu. În acelaşi moment, plutind, de deasupra lor căzu, chiar în mijlocul compartimentului, o eşarfă verde.

În mod normal, David ar fi trebuit să se gândească întâi: “Aha, iată de unde o cunosc. Am văzut-o pe peron.” Însă această revelaţie avu loc mai târziu. Întâi, David avu revelaţia faptului că Roxanne este incredibil de departe, îngheţată în ultima poziţie în care a văzut-o el, zâmbindu-i trist şi făcându-i cu mâna. Apoi, recunoscu eşarfa, şi făcu legătura.

–          Ah, spuse David, fără să îşi dea seama, pe moment, dacă fusese doar un gând, sau vorbise cu voce tare.

Fata ridică ochii de la eşarfa şi îl privi. “Am zis-o cu voce tare. Oare ăsta e singurul lucru pe care l-am zis cu voce tare, sau poate dialogul purtat cu ea chiar a fost real…” Se simţi confuz, negăsind o limită clară între mintea lui şi realitate. Preţ de câteva clipe, se priviră amândoi. Fata părea din ce în ce mai mirată, dar nu găsea nimic de zis. David se aplecă, ridică eşarfa şi i-o oferi.

Gestul de a se apleca şi senzaţia ţesăturii între degete îl treziră, şi brusc, situaţia i se păru comică. Nu se putu abţine să nu râdă, şi pentru a nu părea ciudat, îşi ascunse zâmbetul în palme.

–          De ce zâmbeşti?

David îşi ascunse întreaga faţă între palme, frecându-şi apoi obrajii, pentru a mima un gest cât de cât natural. “Nu m-am mai bărbierit. Am zis că mă bărbieresc înainte să plec, şi am uitat…”.

Îşi întoarse chipul către ea, şi zâmbetul îi apăru din nou pe buze, deşi încerca să îl reţină. Din cauza asta, buzele îi tremurară.

–          Oh, nu cred că vrei să ştii. E o poveste lungă.

Fata îi răspunse la zâmbet, părand uşurată. După câteva momente de tăcere, adăugă:

–          Îmi plac poveştile. And time is on our side.

~~~

[Aceasta este a doua poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

.Partea 1.

~Partea 1~

–          Nu m-am gândit niciodată dacă îmi plac gările sau nu…

–          Păi gândeşte-te acum.

Era una din zilele aglomerate. Genul de zi de la care nu ştii la ce să te aştepţi. Fără o însemnătate specială, nu e sărbătoare, nu e weekend, nu e început de vacanţă, doar că sunt mulţi oameni în gară. Şi dacă ajungi târziu, începi să îţi faci griji că nu mai apuci să îţi cumperi bilet. “Şi biletele astea”, se gândi David, “parcă niciodata nu au acelaşi preţ. Uneori mai mult, alteori mai puţin, niciodată la fel…”.

–          E multă lume… şi e o mulţime pestriţă şi anonimă. Oameni care poate locuiesc aici, sau poate sunt doar în trecere. Oameni pe care n-o să îi mai vezi niciodată. Mi se pare, nu ştiu, cumva absurd…

–          Ce e absurd?

–          Hai să stăm jos.

Se aşezară pe gărduleţul de metal, al cărui vopsea verde era deja scorojită. David aruncă o privire de ansamblu asupra peronului, fără sa caute nimic anume. Trenuri, mucuri de ţigări, oameni grăbiţi, oameni care par să stea, pur şi simplu, oameni aşteptând să plece în călătorie.

–          Am avut mereu senzaţia asta ciudată, încă de când eram copil. Cănd mergeam cu şcoala, sau cu familia, în excursii. Pentru mine, erau lucruri noi, locuri noi, oameni noi. O senzaţie de necunoscut, o încântare pentru ochi şi pentru minte. Un vârf de munte sau o plajă înconjurată de o apă ale cărei limite nu le poţi cuprinde cu privirea. Încă de atunci, mă gândeam că acolo totuşi locuiesc oameni. E viaţa lor de zi cu zi. Se întorc de la serviciu, merg la piaţă. Şi poate nu mai văd nici plaja, nici muntele. Şi îmi aduc aminte exact… cred că aveam vreo 10 ani. Eram într-o excursie cu doamna învăţătoare, mergeam în şir, câte doi, ţinându-ne de mâini. Şi am văzut o femeie care a trecut pe lângă noi, era foarte tristă, şi avea lacrimi în ochi. Poate s-a certat cu soţul ei, poate a avut un deces în familie, poate i s-a spart o ţeavă de la baie şi i s-a inundat apartamentul… am avut atunci o senzaţie presantă şi străină. Aia era viaţa ei. Aparţinea atât de mult locului… Şi eu eram un străin, un trecător, care am participat involuntar la drama ei nespusă…

Roxanne nu zise nimic, privea în gol, aprobând, aparent absentă, din cap. David îşi scoase, liniştit, o ţigară, şi o aprinse cu gesturi lente.  Doi tineri trecură prin faţa lor, ţinându-se de mână. Ea avea o eşarfă verde, frumoasă. Părea puţin îngrijorată, i se citea încordarea în umeri, în trăsăturile feţei, în mers.

Un vacarm nedesluşit, amorf, se năştea continuu din glasuri, foşnete, sunete de paşi. Când şi când, un râset, un telefon sunând, o tuse înfundată, un troller zgomotos.

–          O să îţi simt lipsa, spuse, aproape şoptit, Roxanne.

David se mulţumi să tragă un fum adânc, încercând apoi să scoată rotocoale, conştient că nu va reuşi. Simţi o senzaţie stranie în stomac, ca şi atunci când era mic, înainte să se suie în autocarul care îl va duce în excursie. “Întotdeauna mi-era frică să nu mi se facă rău de maşină”, se gândi David să zică, dar îşi dădu seama că nu are nici un sens. Ea îşi strecură braţul sub al lui, căutandu-i palma. Găsi cinci degete reci, care tremurau aproape imperceptibil.

–          Ţie o să îţi fie dor de mine? întrebă Roxanne, urmărindu-i privirea, rătăcită prin mulţime.

Ochii lui David clipiră preţ de câteva secunde, de parcă ar fi vrut să îşi amintească ceva. Apoi băiatul îşi întoarse capul spre ea, şi îi studie, atent, chipul.

Îi venea să râdă, şi nu ştia de ce. “Nu e nimic de râs”, gândi David. “O să îmi fie dor de tine? Nu ştiu… cred că îmi era dor de tine de mult timp… de atât de mult timp, încât mi-a şi trecut.” Îi zâmbi fugar, şi apoi trase din ţigară, uitându-se în pământ.

–          Cred ca ar tebui sa merg.

“Ce ciudat a sunat asta. De parcă ar fi o replică dintr-un film. Întotdeauna sunt replici de genul asta în filme. Să mergem. Cred că ar trebui să mergem. Cred că ar fi mai bine să plec. Nu cred că e o idee bună, ar trebui să mergi acasă.”

O privi pe Roxanne, încercând să îi citeasca gândurile. Dar ea doar era acolo, aşteptand, poate, ca el să zică sau să facă ceva. Senzaţia din stomac se accentuă şi se extinse înspre piept. Inima începu să-i bată neregulat, sau cel puţin aşa percepu David.

Se ridică de pe gărduleţ şi îşi aşeză rucsacul în spate, atent să nu îl atingă cu ţigara. Roxanne era deja în picioare, încercand, cu gesturi nehotărâte, să îl ajute cu ceva. Apoi, cu paşi lenţi, porniră înspre tren. Ea îi căută palma, încă o dată, sperând să simtă o reacţie, însă David nu făcu decât să o lase să îi cuprindă degetele între ale ei.

Înainte să se urce în tren, un bătrân aflat pe peron i-a văzut îmbrăţişându-se şi a zâmbit imperceptibil. Nu avea de unde să ştie golul din sufletul ei, şi nici pustiul din inima lui.

Trenul a fluierat prelung, în timp ce Roxanne îl căuta pe David din priviri, pe la geamuri. Când trenul a început să se mişte, l-a recunoscut în al doilea vagon, şi i-a făcut cu mâna. Însă el nu i-a răspuns, ci doar a privit-o, uşor încruntat, clipind des, ca şi cum ar fi vrut să îşi amintească ceva. Avea fruntea lipită de geam, şi formase un mic cerc de aburi în dreptul nărilor.

În acelaşi timp, fata cu eşarfă verde îşi căuta locul prin vagoane, strecurându-se printre persoanele care îşi aranjau bagajele. Tânărul cu care era înainte se îndepartă, cu spatele, de peron, urmărind trenul care devenea din ce în ce mai mic. Din neatenţie, îl călcă pe picior pe bătrânul care zâmbise imperceptibil.

~~~

[Aceasta este prima dintre povestioarele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]