inegalabilele

Ma gandeam de mult sa ma apuc sa mai scriu pe blog. Nu stiu cum se face, nu am reusit. Am inceput sa scriu articolul asta candva anul trecut. Prinsesem o pauza la munca, si am profitat de ea. In timp ce scriam, am aflat ca am fost eliberat din functie. No hard feelings. Nothing personal. Just business. Ceea ce e de inteles, si am luat-o de buna. Azi mi-am amintit ca era inceput inca de-atunci. Nu e chiar suuuper interesant, pentru mine cel putin, ca deja stiu despre ce e vorba in el. Dar poate il gastiti voi interesant.

Articolul asta vine cumva in continuarea unui alt articol [Joc intraductibil de cuvinte], construit pe cam aceeasi tema: a limbajului, a limbii, a diferentelor si a subtilitatilor.

Asa ca uite ce am aflat: de unde vine cuvantul “handicap“. Povestea incepe acum mai bine de 400 de ani, cu o tehnica numita “hand in cap” [mana in palarie], folosita pentru a tranzactiona obiecte cu valoare diferita. Ca parte a tranzactiei, un martor al schimbului propunea o suma de bani pe care persoana cu obiectul mai valoros sa o considere potrivita pentru un schimb cinstit. Apoi, cei doi posesori ai obiectelor puneau bani intr-o palarie [cap], bagau mainile inauntru si le retrageau, tinand in mana banii sau nu, pentru a indica daca au acceptat targul sau nu. N-am inteles exact de ce tot acest ritual, dar, pana la urma, sunt multe lucruri pe lumea asta pe care nu le-am inteles si pe care probabil ca nu o sa le inteleg niciodata. Iar oamenii sunt ciudati, mai ales cand e vorba de bani. Asa ca… cine stie. Oricum, pana spre sfarsitul secolului 17, sensul cuvantului “handicap” s-a schimbat putin, iar conceptul de a nivela diferentele pentru a avea sanse egale s-a transferat la cursele de cai. Caii erau “handicapati” – li se adauga ceva greutate in plus [evident ca nu li se adauga greutate in minus], inaintea cursei. De aici, cuvantul si-a dezvoltat sensul mai recent: un dezavantaj care ingreuneaza o realizare.
Acum, mai nou, e interesant de observat ce sens capata cuvantul “handicap”, si mai ales “handicapat”.

O chestie misto despre fructul de avocado – in vremuri pre-columbiene, era considerat un afrodisiac. Din acest motiv, una din limbile aztece l-a numit āhuacatlĀhuacatl este o prescurtare de la āhuacacuahuitl, care inseamna “copacul-cu-testicule” (āhuacatl “testicul” + cuahuitl “copac”). Nu am mancat niciodata avocado, dar mi se parea funny numele inca de cand eram mic. Intuiam eu ca e ceva putred cu el. Probabil. De fapt, cred ca nu am mancat niciodata. Doar daca nu cumva cineva a pus vreo bucata in salata de fructe si n-am stiut. Sau mi-a fost administrat in timpul somnului, fara stirea mea.

Imi place foarte mult cum suna “hazard“. Un joc al “hazardului”. Un “hazard” natural. Nu ma “hazardez” sa fac ceva. Cuvantul cica dateaza de pe vremea cruciadelor si implica un joc de sanse. Conform celei mai acceptate teorii, originalul “hazard” [“al-zahr”, din araba] era chiar un zar. Jucatorii aruncau zarul si pariau pe numerele inscrise pe el. Limba romana l-a preluat din franceza, si a ajuns sa insemne sansa, risc, sursa de pericol.

In ultima vreme, toata lumea posteaza poze, desene, ilustratii cu cafea. Sau alte derivate. Toata lumea, luni, are nevoie de cafea. Ma rog, stiu ca generalizez pripit. Eu nu beam cafea, ca mi se parea amara. Bine, nu beam nici bere, cand eram mai mic, din acelasi motiv. Sau daca beam cafea, puneam suuuper mult zahar. Dar am gasit o chestie legata de cafea. In fine, cappuccino. De unde si pana unde cappuccino? Asa ca m-am chinuit sa traduc [eu nu folosesc de obicei cuvinte din astea]: exuberanta unui espresso cu o spuma laptoasa si consistenta nu sugereaza deloc ideea unui ordin catolic devotat saraciei, dar exista o legatura intre cappuccino si calugarii capucini. Membrii acestui ordin auster din secolul 16 purtau robe cu o gluga lunga si ascutita la varf, numita “capuche”. De aici a aparut si numele ordinului, Capucini. Nuanta maronie a robei a inspirat numele bauturii derivate din cafea in jurul inceputului de secol 20. Ca sa vezi.

N-o sa ma mai chinui sa inventez o poveste in jurul cuvantului “salariu“. Si asa mi-e greu sa vorbesc de el… Da’ uite ce-am aflat: in vremuri antice, pentru ca sarea nu era usor de gasit [si pentru ca era o metoda buna de a evidentia aroma unei mancari inca de pe atunci], romanilor le era data o suma de bani, un “salarium”, cu care sa isi cumpere sare. In timp, “salarium” [din latina, “salarius”, din sare] a ajuns sa insemne bani platiti soldatilor romani, si apoi bani platiti oricarui oficial al Imperiului Roman. In final, a ajuns sa insemne ceea ce stim azi.

Isterie – in 1895, Freud a publicat “Studies on hysteria” – o lucrare care a revolutionat psihologia. Freud lega isteria – o psihonevroza marcata de superexcitabilitate emotionala – de traume trecute. Grecii, in schimb, dadeau vina pe altceva – un deranjament al pantecului. Hysteria a deviat de la hystera, cuvantul grecesc pentru pantec, sau uter. Grecii credeau ca numai femeile pot suferi de hysteri [nu hipsteri, ci ceva provocat de o disfunctionalitate a pantecului]. Originea cuvantului sta probabil la baza faptului ca isteria este asociata mai des cu femeile decat cu barbatii. Nu eu am venit cu ideea asta, da’ noh, asa “se crede”. Social vorbind. Cred…

Kaki –  in timpul primului razboi de independenta al Indiei, in 1857, trupele militare britanice purtau uniforme de culoare galben-maroniu deschis. Localnicii i-au spus khaki, ceea ce inseamna, in hindu si urdu, “de culoarea prafului”. Astazi, kaki cuprinde o paleta mult mai diversa de nuante. Mie mi-a luat ceva timp, cand eram mic, pana sa reusesc sa identific culoarea. Nu intelegeam ce inseamna kaki. Si mi se parea un cuvant foarte amuzant.

Lunula – este semnul alb, in forma de semiluna, aflat la baza unghiilor. Apropo de unghii, semnele albe care apar pe unghii si care se crede  ca marcheaza lipsa de calciu, se numesc, popular, noite. Sau asa stiam cand eram mic. Tind sa cred ca numele se bazeaza pe faptul ca, popular, se crede ca daca iti apar noite pe unghii, inseamna ca o sa primesti ceva drept cadou in viitorul apropiat, deci o sa te innoiesti.

Lemniscata – este orice semn care seamana cu un 8 sau un semn al infinitului [un 8 culcat]. Pentru un grafician/designer ca mine, sa spun cuiva ca trebuie sa alegem o lemniscata din alt font, that’s a bitchslap. Haha.

Si alte chestii faine pe care le-am mai gasit:

Zhaghzhagh (Persian) – sunetul facut de dinti, cand se ciocnesc intre ei, din cauza frigului sau furiei sau … whatever.

Yuputka (Ulwa) – inseamna senzatia ca ceva se taraie pe pielea ta [un paianjen, un gandacel, o omida, etc. – ai prins ideea]. cand, de fapt, nu e nimic, doar ti s-a parut.

Slampadato (Italian) – nu-mi vine sa cred ca exista un cuvant care descrie dependenta de razele UV din saloanele de bronz artifical. da’ uite ca exista.

Luftmensch (Yiddish) – desi sunt mai multe cuvinte in yiddish care descriu neadaptati social, asta descrie un visator fara pic de simt practic si fara simt al business-ului.

Iktsuarpok (Inuit) un cuvant foarte fain care descrie sentimentul de anticipare cand astepti pe cineva la tine acasa si te tot uiti pe fereastra sau iesi afara sa vezi daca se apropie sau a ajuns.

Cotisuelto (Caribbean Spanish) – o persoana [barbat] care isi poarta partea aia din spate, mai lunga, a camasii, afara din pantaloni [aparent o moda la barbatii americani sub 40 de ani].

Pana Po’o (Hawaiian) – inseamna gestul de a te scarpina in cap atunci cand incerci sa-ti aduci aminte ceva ce ai uitat.

Gumusservi (Turkish) – un cuvant care descrie lumina lunii reflectata in luciul apei.

Vybafnout (Czech) – inseamna sa sari in fata cuiva si sa strigi “bau!” [nu stiu daca e obligatoriu sa sari, totusi]

Mencolek (Indonesian) – exista un cuvant pentru gestul de a bate pe cineva pe umarul gresit, ca sa se intoarca si sa nu vada pe nimeni, si apoi sa-si dea seama ca esti in partea cealalta, and you’ve just tricked them.

Faamiti (Samoan) – a face un suierat prin a inspira aer printre buze, cu scopul de a atrage atentia unui caine sau a unui copil.

Glas wen (Welsh) – un zambet nesincer, prefacut, sau sarcastic.

Bakku-shan (Japanese) – a vedea o femeie care pare draguta din spate, dar nu si din fata [oh da, speram sa existe un cuvant pentru asta]

Kummerspeck (German) – greutate in plus, stransa din cauza mancatului excesiv provocat de probleme emotionale.

Cele mai multe dintre cuvintele de mai sus pot fi gasite in cartea cercetatorului BBC Adam Jacot de Boinod, ‘The Meaning of Tingo and Other Extraordinary Words from Around the World.’

Articolul este partial preluat si tradus de aici.
Advertisements

maimute

Imi aduc aminte ca eram mai mic si invatam la scoala cum ca universul ar fi infinit. Si asta ridica o mare problema pentru mine, pentru ca profa de geografie ne spunea, de asemenea, ca universul este in continua expansiune. Intr-o zi am intrebat-o: “cum poate sa fie universul infinit, si in acelasi timp, in continua expansiune? daca este in expansiune [probabil inertia big-bang-ului primar], inseamna ca trebuie sa aiba niste limite pe care sa si le extinda. prin urmare, nu are cum sa fie infinit.” Pam-pam. N-a stiut ea prea bine sa-mi raspunda, asa ca am simplificat intrebarea [vezi-doamne]: “daca este in expansiune, atunci spre ce anume se extinde?” Cu alte cuvinte, carevasazica, ce se afla dincolo de limitele expansibile ale universului? Raspunsul a fost unul care m-a dezamagit complet [eu o consideram intr-un fel o detinatoare a marilor secrete ale lumii vazute si nevazute]. Mi-a zis :”Nu stiu, gaze”.

Nu stiu, gaze. Pai cum adica nu stii? Cum adica gaze? Inseamna ca big-bang-ul s-a intamplat intr-o mare de gaze? Ce fel de gaze? Erau alte molecule, nuclei, quarci sau ce naiba particule or mai fi fost pe acolo? Inseamna ca sunt alte universuri pe langa al nostru? Ioi.

Tot pe atunci, cred ca era prin clasa a 5-a, varsta marilor intrebari, ma gandeam eu ca daca universul este infinit, inseamna ca sunt sanse sa existe planete asemanatoare cu Terra, care sa sustina viata. Poate nu in aceleasi conditii, dar, oricum, asemanatoare. Infinitul era, pentru mine, un element atotcuprinzator. Era ca un fel de spatiu nedefinit care ascunde o infinitate de posibilitati si variatiuni, ca un fel de alte dimensiuni. De asta, cand am auzit ca in afara universului, acum finit, sunt, nu stiu, gaze, a fost ca si cum mi-ai fi pus o caramida in fata: “na, mananca”. Nu pot sa inghit asta.

Mult mai tarziu, am aflat de o teorie care m-a uns la sufletel. Si acum, sa-mi fie cu iertare, o sa ajung sa traduc din wikipedia.

Teoria se numeste ceva de genul “teoria maimutei infinte” [?! infinite monkey theory] si zice ca daca o maimuta este lasata in fata unei masini de scris pentru o perioada infinita de timp, si va tasta litere la intamplare, va ajunge, in cele din urma, sa tasteze, din pura intamplare, un text dat, cum ar fi operele complete ale lui Shakespeare. Evident ca nu se refera in mod concret la o maimuta, si nici la o masina de scris, ci la un dispozitiv ipotetic care ar scrie litere la intamplare, forever. Teoria este oarecum dubioasa, pentru ca, zice wikipedia [eu nu sunt indeajuns de ascutit la minte ca sa dovedesc asta], posibilitatea ca ipotetica maimuta sa scrie, de exemplu, Hamlet, in intregime, fara nici o greseala, intr-o perioada de timp mai mare decat intreaga varsta a universului, este extrem de mica [dar nu zero].

Daca ne gandim la cuvantul “banana”, presupunem ca masina de scris are 50 de taste, tastele sunt apasate intamplator si independent, inseamna ca fiecare tasta are o sansa egala de a fi apasata. Adica sansa ca prima litera apasata sa fie “b” este de 1/50, sansa ca a doua litera apasata sa fie “a” este tot 1/50, si asa mai departe. Deci sansa ca primele sase litere apasate sa fie cele ale cuvantului “banana” este de

(1/50) × (1/50) × (1/50) × (1/50) × (1/50) × (1/50) = (1/50)6 = 1/15 625 000 000 ,

mai putin de 1 sansa din 15 miliarde de cazuri, dar nu e zero.

Teoria devine complicata pe masura ce cresti numarul de maimute care tasteaza si pe masura ce iei in considerare cazurile in care prima litera tastata nu este “b”, sau prima este “b”, a doua este “a”, a treia este “n”, dar, de exemplu, a patra nu este “a”, si alte variabile [cazul in care intamplator, maimuta ipotetica si nemuritoare va tasta continuu “momomomomomomomo…(mo)” – deci cu “mo” in perioada – cazul este unul cu sanse foarte mici, dar nu imposibil], si este deosebit de interesanta chiar si pentru cineva care nu se pricepe la matematica [precum subsemnatul]. In orice caz, oamenii s-au gandit sa incerce. Asa ca o echipa de la Universitatea din Plymouth a adus 6 maimute [macaci Celebes] si i-au inchis intr-o camera cu o tastatura de computer. Timp de o luna. Ceea ce au produs maimutele a constat in 5 pagini scrise, alcatuite in cea mai mare parte din litera “S”, dupa care masculul alpha a inceput sa tranteasca un bolovan peste tastatura, iar celelalte maimute au continuat in aceeasi nota, urinand si defecand peste instrumentul experimental.

Un program de computer scris de Dan Oliver din Scottsdale, Arizona, conform unui articol din The New Yorker, a ajuns la un rezultat in 2004. Dupa ce softul a lucrat pentru 2,162,500,000 de miliarde de miliarde de ani maimutesti, una dintre maimutele virtuale a scris “VALENTINE. Cease toIdor:eFLP0FRjWK78aXzVOwm)-‘;8.t”. Primele 19 litere ale acestei secvente pot fi gasite in “The Two Gentlemen of Verona”. Alte echipe au obtinut 18 litere din “Timon of Athens”, 17 din “Troilus and Cressida” si 16 din “Richard II”.

Un site pe nume “The Monkey Shakespeare Simulator”, lansat in 2003, continea o aplicatie java care simula o populatie de maimute tastand la intamplare. Dupa 2,737,850 de milioane de miliarde de miliarde de miliarde de ani maimutesti, a ajuns la aceasta secventa partiala din Henry IV, Partea a doua:

RUMOUR. Open your ears; 9r”5j5&?OWTY Z0d…

Deci uite dom’le ca se poate, cum zici nu?! 🙂
Anyway, sa ne intoarcem la ovinele noastre. In naivitatea mea, universul era o populatie infinita de maimute care creau tot atatea planete, pe o perioada infinita de timp. Prin urmare, sansa ca o planeta similara Terrei sa existe in acest univers era nu probabila, nu posibila, ci sigura. Aveam 12 ani.

The Infinte Monkey Theory poate fi gasita aici.

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

drawing keeps me sane

Astazi rasfoiam niste lucrari pe Deviantart, si am dat de o chestie care m-a facut sa zambesc.

De mult timp, probabil la scurt timp dupa ce mi-am creat un profil pe Deviantart [asta fiind prin 2007] am urmarit evolutia si creatiile unui tip foarte tare, cunoscut sub numele de Artgerm. Aparent, acum este unul dintre cei mai cunoscuti si talentati artisti digitali contemporani, co-fondator al Imaginary Friends Studios, care livreaza arta de inalta calitate catre Capcom, DC, Square Enix si alti giganti ai industriilor de jocuri si divertisment. Nu e nevoie sa stii prea mare lucru despre el, oricum nu se stiu prea multe, in general. E de ajuns sa vezi cum lucreaza, ca sa iti dai seama ca este un maestru. Oricum, cam aici voiam sa ajung. Am dat astazi peste imaginea asta:

Poti sa rasfoiesti restul galeriei sa vezi ce minunatii ies de sub mana lui Stanley Lau, a.k.a. Artgerm. Care e ideea? Desenul din stanga a fost facut de Artgerm la varsta de 15 ani. Aproape 20 de ani mai tarziu, a refacut desenul asa cum il vezi in partea dreapta. Comentariul lui referitor la imaginea asta este cum nu se poate mai graitor: “I strongly believe that this is the most inspirational deviation that I ever submitted. So print it out and hang it on your wall and scream “I can do it too!””.

Eu am inceput sa desenez cand eram mic. Cred ca primele dovezi exista pe carti de povesti, pe care invatam sa citesc sau din care mi se citea [deci probabil de la 4-5 ani] – desenam foarte des o barca, in care stateau doi omuleti, dintre care unul tinea, intr-o lesa, o barza in zbor. Tind sa cred ca este incercarea de inventare unui mod de propulsie, cu mintea mea de atunci. Evident ca barca era facuta din doua linii, omuletii din 4 linii si un cerc [sau cei mai complecsi, din mai multe – joints and fingers and stuff], iar barza arata ca o incrucisare bizara intre un avion dubios si o piñata. Dar, hei, avea doua aripi vizibile, una in fata si una in planul din spate, ceea ce mi se pare grozav.

Mai tarziu, am inceput sa desenez pe caiete de scoala, influentat de frate-meu, care desena si el. Evident ca ajungeam sa incerc sa reproduc ceea ce facea el, nu reuseam, ne-am dezvoltat stiluri diferite, eu deveneam mai bun la unele chestii, el, la altele. Desenam cam orice, desi nu variam foarte mult temele – incercam portrete [de obicei din profil], nuduri [subiectul meu preferat – de fapt, al oricarui adolescent], arme [sabii, cutite, toiege, arme de foc SF], monstri. Cam asta era. Sau chestii abstracte, cand greseam cate ceva si apoi incercam sa armonizez liniile si compozitia, in mod intuitiv. Prin gimnaziu deja umpleam caiete intregi de desene si schite, fara sa reusesc sa fac ceva foarte realist, fara prea mult sens de compozitie, fara armonie, fara consistenta, fara perspectiva, dar cu linii destul de sigure si o structura destul de buna a proportiilor. Incercam si umbre, ceea ce dadea o oarecare tenta tridimensionala, dar fara sa urmaresc o sursa a luminii, shadows and highlights.

La un moment dat am primit o vizita de la regretatul meu unchi, Paul Constantin [unul dintre cei mai buni artisti ai Europei Centrale si de Est, dupa parerea mea], care a observat pe peretii sufrageriei [inca nevaruite], forme abstracte din care se puteau crea niste lucrari cu o compozitie si un sens minunat. Seara aia a avut un efect puternic asupra mea [si a fratelui meu]. Multa vreme dupa aia, schimbarea a fost evidenta – am trecut la desene abstracte, fara sa ne mai fie teama sa gresim, ba chiar incercand sa gresim, pentru a crea ceva nou. A fost o schimbare mare, cred ca tot in perioada aia am inceput sa si citim si sa scriem poezie si proza, ceea ce probabil ca ne inspira.

M-a ajutat foarte mult la inceput sa folosesc foaia de indigo. Copiam conturul si apoi il mascam cu creionul, pixul, stiloul, sau orice altceva. Si cu ce te ajuta pe tine sa copiezi, in loc sa creezi tu forme si linii? (va simt intrebandu-va voi in sinea voastra). Pai, mi-am facut, cum se zice, mana. Asa cum inveti, cand esti mic, sa faci liniute, bastonase, cerculete din ce in ce mai rapid si mai aproape de perfectiune, cam asa m-a ajutat si pe mine sa copiez contururi. Plus ca, in timp ce faceam asta, incepeam sa devin mai constient de anatomie, de proportie, de tridimensionalitate, de lumini si umbre. Copiam mult din reviste – chipuri, forma corpului, imbracaminte, membre si ce mai consideram eu ca merita copiat. Din ziare, din carti de desenat, din carti ilustrate si ce mai aveam la indemana.

Nu am fost incurajat nicicum. Mama se arata mereu ingrijorata ca desenez in loc sa imi fac temele, profesorii deveneau anxiosi daca ma vedeau desenand in timpul orei, in loc sa fiu atent, si uneori mai si controlau caietele la sfarsit, sa vada daca totul e curat, asa cum ar trebui. Orice greseala din caiet se transforma intr-o decoratiune, o infloritura, ceva. Nu suportam sa las o taietura sau o mazgalitura asa, trebuia sa o netezesc, sa o cizelez, sa o transform. Colegii de la scoala pareau sa admire cat de cat ceea ce faceam, dar ma considerau un fel de ciudat. Primul meu gest de a oferi un desen cuiva, drept cadou, a fost inteles ca o declaratie de dragoste, ceea ce m-a rusinat si m-a descurajat [pentru ca eram foarte sfios si mi-era rusine sa vorbesc cu fetele – nu m-am schimbat foarte mult]. Profesoara mea de desen nu parea sa considere ca sunt talentat in mod deosebit, deci nu eram tratat diferentiat. Pictam aceleasi teme anoste – de exemplu, 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei. Si nu vadeam un talent deosebit la pictura – cel putin, nu atunci cand mi se impunea ceva. La un moment dat am pictat un inger decazut – un personaj cu parul lung, legat la ochi, cu niste aripi macabre si rune desenate peste tot, cu niste vulcani fumeganzi in planul din spate – totul in tonuri de cenusiu, negru si rosu. Profa mi-a spus, oripilata: “Doaaaamne, cum poate mintea ta de copil sa faca asa ceva?” Mi-a dat lucrarea la o parte si mi-a spus sa n-o mai aduc la portofoliu. Eu eram mandru de ea, si cred ca inca sunt mandru. Iesise frumos. Avea niste tuse de pensula frumoase. S-ar putea sa o mai am pe acasa.

In timpul liceului desenam deja frecvent, caietele de scoala devenisera un teren fertil si se transformasera in adevarate opere de arta – pentru mine. Nu puteam sa desenez la comanda prea bine, ci pur si simplu experimentam.

Dar aparuse de ceva vreme internetul. Adica, noh, internetul aparuse de mult, dar atunci mi-am dat eu seama ca pot sa arat oamenilor din intreaga lume ce desenez eu. Sa primesc feedback, sa dau feedback, sa ma inspir. Si, daca se poate, sa copiez fara ca cineva sa isi dea seama [haha]. Atunci stiu ca vanam artistii ca Sorayama Hajime, Boris Vallejo si Luis Royo. Salvam zeci si sute de poze pe dischete si le tineam acasa, pentru ca nu aveam calculator atunci. Sau le printam cu chiu cu vai, si le puneam in chilotei [you perverted mind – adica in folii], faceam mape si ma mai uitam la ele, pentru inspiratie. De cateva ori pe zi. Si divinizam artisti precum Tudor Popa [care facea coperti pentru colectia Nemira Nautilus] si Valentin Tanase.

Asa mi-am facut profilul pe Elfwood. Desene scanate la sali de internet, uploadate pe site. Then, we wait. Treceau de controlul moderatorilor, daca aveam noroc, si dupa cateva zile, saptamani, imi apareau in galerie. Arta postata acolo era limitata la teme SF si Fantasy [sau fan art, dar in aceeasi categorie]. Deci elfi, orci, grifoni, manticore, dragoni, vrajitori, troli, unicorni, vampiri. Adica ce faceam eu pana atunci. Dar la un nivel ceva mai inalt. Mergea destul de bine la inceput, ma provoca, ma atragea, apoi am inceput sa ma plictisesc sa astept sa imi apara lucrarile online. Am aflat de Deviantart, mi-am facut profil, l-am vizitat de vreo doua ori, si pentru ca nu intelegeam mai nimic din el, am renuntat si m-am intors la Elfwood. Cam aia a fost perioada in care multi artisti de pe Elfwood incepeau sa se mute pe Deviantart. Acolo l-am intalnit prima data pe Dan Harding, care s-a mutat si el pe Deviantart, tot atunci, si care este un artist foarte tare. Si tot pe Elfwood am cunoscut-o pe Diana, cu care m-am si intalnit mai tarziu, care mi-a fost an awesome friend si cu care pierdusem legatura o vreme. Acum am dat din nou de ea, si e foarte tare, ca ne cunoastem de vreo … 7 ani? Cam asa ceva. Acum e casatorita si aparent are un copil 😀 I’m so happy for her.

La sfarsitul gimnaziului ma batea un gand sa incerc la un liceu de arta, dar, desi mama nu mi-a interzis in mod direct lucrul asta, era ceva de la sine inteles: ce sa faci tu cu un liceu de arta? Tu esti un elev bun, iti place biologia, inveti bine. Iar elevii care invatau bine mergeau la mate-info. Asa ca am mers spre mate-info, optiunea a doua era chimie-biologie, spre care tindeam mai mult, totusi. Nu a fost sa fie nici una, am ajuns la stiinte sociale. Apoi, psihologie.

Nu am incetat niciodata sa desenez. Desenam oricand, la cursuri, pe peretii camerei de camin din Poligrafie, desenam pe foi, pe obiecte. La facultate, desenam ca sa nu adorm. Acasa, desenam ca sa nu ma plictisesc. La camin, desenam ca sa nu invat pentru facultate. Descoperisem Photoshop-ul si ce poate face el pentru mine, asa ca stiam sa il folosesc la nivel de baza. Fotomanipulare.

O data cu Deviantart-ul, in 2007, am inceput si fotografia. Initial, cu un mic Olympus de buzunar imprumutat cand si cand de la vara-mea. Apoi, cu un SLR Pentax MZ 5N imprumutat de la o tipa de pe Deviantart. Mai incolo, cu un SLR Yashica imprumutat de la regretatul Gabi, tot de pe Deviantart. In anul 3 de facultate, din primele mele salarii, mi-am luat un Nikon F80 second-hand, pe care il folosesc si acum, si care este copilasul meu. In stare aproape perfecta de functionare [isi face treaba].

Daaaar. Sa ne intoarcem la desen. Am desenat aproape continuu, cu perioade de pauza, in care nu-mi iesea nimic, sau in care nu aveam chef, pur si simplu. Abia tarziu am inceput sa caut tutoriale in mod intensiv, zeci de carti in format digital pe care mai mult le rasfoiam, mai degraba decat sa invat ceva de acolo sau sa pun mana sa exersez. Nu m-am indepartat niciodata prea mult de latura asta, intotdeauna ma intorceam la desen, in mod natural. Cand ma plictiseam. Cand ma simteam inspirat. Cand ma simteam trist. Cand ar fi trebuit sa fac cu totul altceva.

Nu am reusit niciodata sa strang bani si sa imi iau un echipament adecvat, am crescut limitat din punctul asta de vedere, si eram econom la orice: creioane, foi, spatiu. Desenam mic [foarte urat din partea mea]. Am facut o investitie buna, totusi – prin anul 2 de facultate mi-am cumparat-o pe Ethel – tableta mea grafica Wacom Bamboo Fun A5, care m-a costat, la vremea aia, vreo 8 milioane, bani stransi cu nemancat, cersit de pe la rude si strans din cur ca ultimul amarat [sper sa nu intelegi gresit – strans din cur adica rabdat]. Ethel traieste si in ziua de azi si ma ajuta, desi nu mai arata ca la inceput, sa fac ceea ce fac acum.

Which brings me back to the subject. Cred ca si tu poti sa faci asta. Cred ca oricine poate sa se apuce de desen, chiar si acum, si sa devina bun. Numai ca, vezi tu, sunt foarte multe variabile. In cazul in care nu ai o problema medicala grava, cat sa nu fii in stare de nimic, poti sa iei un creion, si sa te apuci de la zero. Cerculete, bastonase. Patratele. Cuburi, cilintri, sfere. Perspectiva de baza. Lumina. Umbra. Hasura de baza. Nu e chiar asa de dificil. Doar ca exista aceasta mica problema. Probabil ca nu o sa iasa prea mare lucru din afacerea asta, daca o faci din obligatie. Si ajungi sa crezi ca iti place. Sau poate chiar iti place. Dar genul asta de educatie, mai ales venita din partea unui profesor prost, poate ucide creativitatea chiar si in domeniul asta artistic. “Nu se face ASA. Uite cum se face.” Evident ca sunt lucruri de baza pe care trebuie sa le inveti, ii studiezi pe altii si aplici principii de bun simt. Dar eu am avut poate norocul sa nu am parte de asta. Eu am fost descurajat. Eu am invatat, atat cat am invatat, singur. Pentru ca mi-a placut. Si am facut asta fara sa ma oblige nimeni. La un moment dat, cineva de pe Deviantart mi-a spus, la o intalnire cu de-ai nostri: “Bai, tine-te de desen. Lasa-te de fotografie, aia nu-ti iese, da’ tine-te de desen!” Nu m-am lasat de fotografie, dar nici de desen.

Nu sunt un desenator bun. Nu pot sa fac portrete cum trebuie, nu pot sa fac decoruri, perspectiva este o varza in capul meu, uneori nu simt nici culorile, si incadrez elementele groaznic. Dar imi place sa fac asta. Si mi s-a spus de multe ori ca sunt talentat [in ultimii ani], incat am ajuns sa cred si eu chestia asta. Asa ca o sa continuu. Cand faci o chestie care iti iese bine, asteptarile din partea celorlalti cresc. Cand o dai in bara after that, esti admonestat mai grav. Asa ca o sa incerc sa nu va dezamagesc. Nu voi reusi asta. De altfel, sunt si foarte puturos. Desenez cand am eu chef, am toane, uneori imi iese, alteori nu-mi iese, uneori – de multe ori – ma frustrez ca nu iese ce vreau eu si las naibii tot. O fi bine, n-o fi bine, nu stiu. Nu vad de ce m-as obliga sa desenez continuu – e bine sa iei cate o pauza din cand in cand. Si nu vreau sa-mi impun prea multe – I’m losing the fun of it. Evident ca nu evoluez mai repede decat daca as desena intensiv dar…

Ma impart intre serviciu, desen, filme, somn, si viata sociala. Nu am mai avut timp de fotografie in ultima vreme. Cand ma ocup de fotografie, trebuie sa las un pic desenul la o parte. De pictat, nu am mai pictat de mult. Cand vreau sa ma joc cu editarea video, trebuie sa le las pe celelalte. Daca vreau sa invat 3D, trebuie sa ma cam concentrez numai la asta. Uneori simt ca nu am timp pentru toate. Uneori nu am chef pentru toate. Mai vad cate ceva care ma inspira si ma reorientez. Si imi dau seama ca nu am ce-mi trebuie. Ca sa desenez asta, mi-ar trebui nu-stiu-ce-fel de creion sau un liner mai subtire. Sau ca sa pictez asta, mi-ar trebui un anume fel de foaie si o pensula pe care nu o am, si acuarele mai bune care sa nu-mi ruineze ceea ce facusem pana atunci. Ca sa fac chestia asta in After Effects sau chestia aia in 3sdMAX, imi trebuie o placa video mai buna si de cel putin 3 ori mai multa mamorie RAM, un procesor mai performant si asa mai departe. Pe de alta parte, lipsurile astea ma motiveaza sa incerc sa ma descurc cu ce am. Pe de o a treia parte, eu nu fac prea multi bani din treaba asta. Adica… mai deloc. Fac cadouri. Sau de placere. Sau ca sa ma linistesc, cand sunt nervos sau suparat. Sau pentru ca asa am eu chef, la 12 noaptea, 1, 2, 3, 4 dimineata, cand la 7 jumatate ma trezesc sa merg la munca.

Dar ceea ce voiam sa zic este ca daca vrei sa inveti sa desenezi, chiar poti sa faci asta. Stanley Lau, care a facut desenele din imaginea de mai sus, se vede ca era talentat, chiar si la 15 ani. Dar sigur nu a desenat asa din prima… cu totii pornim de la zero. Sau nah, poti sa zici ca mostenesti un talent, ceea ce e grozav. Dar daca nu-l folosesti la nimic, tot se pierde. Cunosc multi oameni care desenau cand erau mici, si exista placerea aia de a… desena. Pur si simplu. Ia sa desenez eu ceva. Creioane colorate, carioci. Sau, in cazul meu, pe langa astea, trusa de machiaj veche si betisoare de urechi, ruj si scobitori zdrobite cu ciocanul, crema de ghete, suc de petale de gherghina. Si oamenii aia care desenau cand erau mici, s-au oprit din desenat, vorbesc cu nostalgie despre asta, dar nu se reapuca de desen pentru ca au impresia ca nu pot recupera timpul pierdut, sau ca nu mai au timp de asa ceva, intre familie si serviciu, sau ca nu le aduce nici un castig, si atunci, la ce bun. Trist, daca ma intrebi.

Si de asemenea, cred ca vreau sa fac un blog in care sa postez lucrarile mele. Singurul motiv pentru care mi-as face un alt blog pe langa asta ar fi ca as vrea sa scriu pe engleza.

Desenez mult in ultima vreme si mi-ar placea sa le pun pe toate la un loc. Nu stiu exact de ce le-as mai expune inca o data, pe langa deviantart, facebook, pinterest si behance. Voi ce ziceti, sa mai fac un blog sau sa le postez tot aici?

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

i’d walk 500 miles

Nu știu exact când a început treaba asta. Când eram în Tulcea nu prea aveam unde să merg. Adică aveam, dar nu foarte mult. Puteam să merg până la “depozite” – asta era cam la vreo 3 km jumătate de unde stăteam eu. Sau puteam să fac o tură de lac (Lacul Ciuperca, that is), adică vreo 2 km. Bucureștiul, în schimb, mi-a oferit mult mai multe posibilități.

În primii doi ani de facultate am stat în Poligrafie. Iar facultatea era, pe vremea aia, în Leu sau la Titulescu. Mai făceam cursuri și în Panduri. De multe ori mergeam pe jos din Panduri până la cămin. Panduri – Eroilor – Universitate – Romană – pe Dorobanți – Aviatorilor – Piața Presei Libere – Poligrafie. Asta înseamna cam 11 km. Nu știu de ce, am avut întotdeauna impresia ca e mai puțin de atât. Nu urmăream să ajung repede acasă. Just walk. Uneori mergeam împreună cu Laura. Alteori mergeam singur.

După ce m-am mutat din Poligrafie, am stat chiar în Panduri, peste vară. Lucram la Unirii, și de multe ori mă întorceam la cămin, din nou, pe jos. Nu era cine știe ce distanță, oricum. Apoi am stat în Regie, pasajul de la Grozăvești era încă în construcție, 601 nu circula, așa că și în perioada aia am mers destul de mult pe jos.

Am mers kilometri buni și făcând autostopul de la Brăila înspre Tulcea. Aia a fost o experiență interesantă. La un moment dat am fost cu Anca pâna la Mogoșoaia. Am luat un microbuz până acolo, și ne-am gândit că am putea să ne întoarcem pe jos. Asta am și făcut. Nu mai știu cât am făcut de acolo până la Gara de Nord, dar a durat ceva. Am estimat eu că am mers atunci vreo 11 km și ceva.

Nu o să știu niciodată cât de mult am mers când am fost la Sighișoara, am mers toată ziua pe dealuri și scări, așa că nici nu aș sti cum să calculez. A fost mult mai obositor așa. La fel, când am fost în Roma, nu stiu cât de mult am mers. Mult. Foarte mult. Timp de 3 zile, plecat dimineața de la hostel, întors noaptea, și nu am luat decât de două ori autobuzul. Probabil am mers vreo 20 de km pe zi. Cu pauze.

Cât am lucrat la Lugera, am mers în fiecare zi pe jos până la muncă. Fără nici o excepție. În cele aproape 8 luni, nu am luat niciodată autobuzul. Nici măcar iarna. Acum merg la lucru tot pe jos. Uneori, când mă grăbesc, mai iau și metroul. Dar e minunat să știu că ieri am mers pe jos 9 km. Măcar atâta mișcare să fac și eu.

Probabil recordul meu a fost călătoria la Ikea. Pelerinajul. The Pelerinajul.

Aveam chef de mers pe jos. Și voiam să ajung la Ikea. Legătura s-a făcut simplu la mine în cap. Merg pe jos. M-am întâlnit cu Adi chiar când am ieșit din bloc. “Băi, ești sigur? Vezi că e super cald.” Mi-am luat o sticlă de apă plată și am pornit la drum. Tineretului – Ikea și retur. Înainte mă uitasem pe hartă, ca să stiu exact ce ma așteaptă. Am mai plecat eu o dată pe jos de la Ikea, și am cotit pe unde nu trebuia, și după mult, mult timp, am ajuns pe la Ștefan cel Mare. Nu știu cum naiba.

Muzică în urechi, pas după pas, pas după pas, pas după pas. Nu era așa de cald pe cât mă așteptam. Tineretului – Unirii. Unirii – Universitate. Universitate – Romană. Romană – Victoriei. Coafura rezistă. Victoriei – Aviatorilor. Aviatorilor – Piața Presei Libere. Pas după pas. Piața Presei Libere – Băneasa. Ikea. Cam cald, totuși. Apa a dispărut ca prin minune. 12 km si ceva, 2 ore de mers. Picioarele ușor obosite. Tălpile ceva mai grele, puțin dureroase. Încălțat în shoes.

Ikea. Oh, Ikea. I could spend millions in there. I wouldn’t, but I could. Design interesant, multe chestii de bun gust, simplu, util. Foarte multe chestii de care nu aș avea nevoie. De genul “shut up and take my money”. Nu mi-am cumpărat mai nimic. Mi-am cumpărat mai nimicuri, aș zice. Am trecut pe la magazinul ăla de produse alimentare suedeze, dar am fost profund dezamăgit. Nu mai erau bunătățile pe care le știam eu de ultima dată când am fost acolo. Așa că am luat și eu ce am găsit interesant. O oră petrecută în Ikea.

Time to get back. Picioarele nu mai funcționează la capacitate maximă. Tălpile mă ustură deja, și mă dor câlcâiele. Muzică în urechi. Pas după pas, pas după pas. Nu e chiar așa de rău, de fapt. Plăcerea de a merge pe jos. Nu sunt multe de văzut pe drum. Poate un parc. Poate oameni. Poate cine știe. Un picior înaintea celuilalt, din nou, și din nou. Am timp destul. Am timp să ma gândesc la lucrurile la care nu am timp niciodată să ma gândesc. Îmi mai vine câte o idee și o notez pe telefon ca să nu o uit.

Piața Presei Libere. Am impresia că mi s-a dezlipit o talpă și îmi păcăne pe asfalt. Îmi scot căștile din urechi și ascult cu atenție. Nu, totul e în regulă. Ca să mai schimb traseul, nu mă întorc tot pe la Victoriei. Merg pe Dorobanți. Deși devine din ce in ce mai dureros, încerc să păstrez ritmul. Asta e cel mai important. Știu că dacă m-aș opri, nu aș mai putea să mă pornesc. Sau cel puțin, nu cu același ritm.

Piața Romană. Tălpile mele sunt ok. Într-un fel, le simt amorțite, mi-am reintrat în ritm. Merg ușor, singura problemă este șoldul drept, care începe să mă doară atunci când merg foarte mult. Fără să vreau, încep să șchiopătez și îmi dau seama că îmi este mai ușor să merg așa. Îmi menajez șoldul și mențin ritmul. Tălpile mele sunt ok. Tălpile mele sunt ok. Sunt ok. Ok.

După două ore de când am plecat de la Ikea, sunt homesafe. Mă simt minunat. Obosit, dar minunat. Cel mai bine dormi atunci când ești obosit. Eu nu văd rostul în a te odihni atunci când nu ești obosit. Bine, poate ți-e pur și simplu lene. Nu zic să stai noaptea la 9gag pentru că nu ești obosit. E bine să ai un ritm bun al somnului. Dar se doarme foarte bine atunci când chiar simți că ai vrea să dormi. Doamne ce-aș dormi acum, așa sunt de obosit. Și în mod interesant, somnul cel mai bun vine, cel puțin în cazul meu, după efort fizic. Poate nu-s doar eu. Cred că se activează niște chestii mici în tine atunci când faci asta. Niște instincte sau niște enzime. Sau niște spiriduși cu prafuri magice.

De ce merg pe jos?

Pentru că îmi place. Pentru că mă obosește și apoi dorm mai bine. Pentru că fac mișcare. Pentru că transportul în comun este foarte scump. Pentru că nu-mi place să merg cu taxi-ul. Pentru că am timp sa mă gândesc la lucrurile la care nu am timp să mă gândesc niciodată. Pentru că pot să merg in ritmul muzicii. Pentru că e mai ok decât căldura din RATB în timpul verii.

Ce nu-mi place:

Că mi se tocesc tălpile. Că mă doare șoldul drept când merg super mult. Când mă latră câinii.

What’s next:

Aș merge și mai mult de atât. Dacă se poate alerga pe 100 de km sau mai mult, nu văd de ce nu s-ar putea merge. Din păcate, nu prea merge cu teniși. Adică merge, da’ e mai greu. Shoes-ii nu sunt făcuți pentru mers 24 de km. Mi s-a sugerat de multe ori că mi-ar trebui o bicicletă. Dar mai mult în genul ăsta:

– 24 de km? Până la Ikea? Wow. Da de ce ai mers pe jos? Nu puteai să iei și tu un 335?

– Păi atunci care mai era rostul… eu nu voiam neapărat să ajung la Ikea repede, și să ma intorc repede acasă, ca să pot să stau. Era chestia de mers pe jos. Îmi place să merg pe jos.

– 24 de km. Oooookay. *weird glance* Dacă mergeai cu bicicleta, mai înțelegeam.

Hey you, buy me a bike and… I. Swear. I. Will. Ride. The. Hell. Out. Of. It. To the Moon and back. De-a lungul Marelui Zid Chinezesc. Pe podul ăla mare din San Francisco. Pe unde pot. Momentan nici nu știu să merg pe bicicletă. Nu am avut niciodată bicicletă. La un moment dat am pus mâna pe o biclă, m-am dat toată ziua pe ea. Până seara eram cât de cât ok. I could almost ride it. Bine, era și o bicicletă un pic mai dificilă. Dar oricum.

I wanna walk. Or ride. Walk or ride. Walk or ride. What’s it gonna be?

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

ce ucide internetu’

Lăsând la o parte nostalgia cu dischetele de 1.44 mega şi casetele audio pe care le învârteam pe un creion. Da, copiii ăştia nu or să ştie cum era înainte de Google şi Wikipedia. Cum era să cauţi pe altavista. Şi cum era să ai mail pe home.ro, go.ro sau kappa.ro. Am câştigat multe. S-au şi pierdut multe pe drum. Și nu e numai internetul. Nu știu exact ce e.

  • Punctualitatea.

Da copii, era o vreme când strămoşii noştri nu aveau telefon mobil (era pe vremea când se scriau scrisori de mână – se mai pot găsi dovezi despre asta la muzeul de istorie, cred). Întârziai pe pielea ta. Dacă iubirea vieţii tale nu te aştepta jumătate de oră, naşpa moment. Acum e mult mai simplu. “Întârzii 5 min. Sorry.” Obrăznicia social-acceptată a erei informatice.

  • Teletextul.

Nu știu dacă știi ce-i ăla. Era un fel de variantă MS-DOS a internetului. Pe televizor. Singurul mod prin care puteam să aflu ce film e diseară, fără să cumpar reviste cu programul TV. Mergea prost. Mergea groaznic. După un timp, cred ca toată lumea a uitat de teletext. Nu cred că îi duce nimeni dorul. Doar că mi-am amintit eu așa, acum. Existau pagini de știri, pagini de bancuri, informații utile și alte tâmpenii. Ce chestie.

  • Emoția cumpărării primelor materiale pornografice.

Da, sună pompos. Cum făceai rost de porno înainte de internet? Prin succesiune – cel mai probabil. De la un amic mai influent decât tine. Sau dacă erai chiar tu cel influent, nu știu cum făceai rost. Probabil existau persoane cheie, ca la droguri. Sau mergeai la magazin să ți le cumperi. Cu grijă să nu te vadă vreun cunoscut. Cu banii de pachet pentru școală sau primiți de la mătușa fără să știe ai tăi. Acum e evident, când probabil că media de vârstă a publicului-țintă pe youporn sau redtube e mult sub 18 ani. Și tot ce trebuie să faci este să dai un click – Ai peste 18 ani? Sigur? Oh da, absolut. Click și ești în țara minunilor, alături de Alice, Lola, Sheila și altele. Nici o emoție, mergi la sigur. Și la o adică, mai că nici nu ai nevoie de site-uri porno. Porno este peste tot. Și frigiderul, când e gol, tot porno e.

  • Ceasurile de mână.

Au devenit un accesoriu. La care te mai uiți din când în când, dacă ți-e lene să scoți mobilul din buzunar. Serios, nu văd rostul ceasurilor pe care nu se poate decât aproxima ora, altul decât de simplu accesoriu. O brățară mai complexă. Și care, eventual, costă mai mult. Eu nu mai port ceas de ani de zile. Unii mai poartă și îl și folosesc. Foarte bine.

  • Magazinele de muzică și film.

Cum faci rost de muzică? Youtube? Torente? DC? (mai foloșeste cineva DC??) Când cumperi cd-uri sau dvd-uri? Pentru colecție. Sau doar dacă ți-a plăcut filmul după ce l-ai văzut dvdrip sau la cinema. Că, noh, merită să-l păstrezi. Sau poate mai cumperi câte unul și îl dai cadou. Să zicem că ești în Cărturești. Te îmbie să-ți scoți portofelul și să îl golești pe tejghea. Carduri de debit, credit, cardul de fidelitate de la Cora sau de la farmacia din colț, carnețelul de alocație al copilului (mai există?). Luați-le pe toate, vreau să cumpăr tot raftul ăsta. De fapt, la naiba, take my kidneys, take my soul, I wanna buy everything! Ajungi la standul cu muzică. Woaaaa, super, vreau cd-ul ăsta. 50 si ceva de lei. Pentru 12 track-uri sau cam așa ceva. Shit. Nici măcar nu-s mp3-uri. Îl cumperi ca să-l ai, și apoi ajungi acasă și-ți downloadezi discografia completă de pe isohunt sau alt site de torrente care încă nu a sucombat. Sau ripuiești cd-ul cu nesimțire ca să-l pui pe iPod. Muzica, filmele și cărțile sunt foarte scumpe. E logic să le fure cineva la un moment dat. Câți bani ți-ar trebui să le cumperi pe toate, și cât spațiu să le depozitezi?

  • Memoria.

Internetul ucide memoria. Știi că stai cu orele pe 9gag, tumblr, stumbleupon, delicious. Oh, facebook. Twitter. Și eu stau. Dacă ai nevoie de o informație, google face totul pentru tine. Stumbleupon și delicious le rețin. Browserul tău probabil că are sute de link-uri la bookmarks, pe care s-a depus praful virtual. Nu trebuie să cauți mult. Nu trebuie să reții nimic. E totul acolo, pus pe farfurie, pentru tine. Pentru noi. Pentru toată lumea. Așa că până ajungem la stadiul de a avea o memorie cu durata de retenție pe care o are un peștișor guppy, important e cum ne folosim de informațiile astea. Dai memoria pe creativitate?

  • Timpul liber.

Mai ai timp liber? Sau timpul liber e ăla pe care îl petreci în fața display-ului, nefăcând nimic altceva decat click și scroll. Din ce în ce mai greu să găsești timp pentru cărți, să te uiți pe fereastră, sau chestii de genul ăsta. Mereu se găsește ceva de făcut pe net. Timpul liber nu mai e ce-a fost.

  • Albumele foto.

Au rămas pentru generațiile mai vechi. Acum ai carduri de memorie, flash stick-uri, harduri interne și externe, dropbox, picassa, flickr, facebook. Le arhivezi și le pui undeva bine. Te mai uiți la ele când ai musafiri. Sau când ți le cere cineva. Băhăăi, mai ai pozele de atunci cand am fost noi acolo? Da, uite-le, îs în folderul ăsta. Procesarea fotografiilor e scumpă. Mai bine le lași acolo, digitale. Nu se strică, they’re like that for eternity and a day.

  • Miturile și teoriile conspirației.

Pe net, întotdeauna se găsește cineva cu capul mai mare care să fi făcut research pe o temă înaintea ta. Distruge un mit. Argumentează. Se documentează din 3 surse diferite. Care s-au documentat, la rândul lor, din alte surse. Până la Wikipedia și mai departe. Lanțuri și lanțuri de informație care te obosesc la un moment dat. Fie ce-o fi, sounds legit to me. Fie că e vorba de Iisus, Michael Jackson, Kennedy, Beatles, epidemiile de ciumă din perioada medievală, dacă berea face burtă sau nu, mituri despre mâncare, sex, droguri, astronomie, astrologie, istorie, geografie, Nostradamus, Piri Reis, extratereștri, efectul de seră. Cam orice.

  • Drepturile de autor.

S-au cam pierdut. Pe principiul “sharing is power”, informația este distribuită din ce în ce mai altruist. Companii, agenții, studio-uri încearcă să lupte împotrivă. ACTA, SOPA, PIPA. A total mess. Scrise prost, îndesate pe gura utilizatorilor care vor în continuare să distribuie, să primească informație și să fie, ei înșiși, protejați de lege.

  • Memoria numerelor de telefon.

Câte numere de telefon din adress book știi pe de rost? Când aveai telefon fix cum era? Sau, stai, ai avut telefon fix vreodată?

  • Respectul pentru specialiști.

Cum îți spune ție dom’doctor să faci așa, când tu ai citit pe net că se face altfel? Poate că ai dreptate, poate că nu. Creșterea numărului de site-uri de informare pe diverse domenii subminează autoritatea medicilor. Sau… nu știu. A avocaților. A profesorilor. A … alchimiștilor? Magicienilor? Preoților?

  • Cunoștințele de geografie.

La ce mai ai nevoie, când găsești tot ce trebuie, ba chiar mai mult de atât, pe net. Google maps. Wikimapia. Bing. Bang. Țac. Pac.

  • Intimitatea.

Gone. Like… forever. Chestii pe care ai voie și nu ai voie să le faci. Un Privacy Policy de 80 de pagini pe care nu l-ai citit niciodată. Sau poate l-ai citit o dată, o singură dată, dar n-ai înțeles nimic din el. Prieteni pe care nu-i cunoști personal care văd unde ești, când ești, cu cine ești, ce faci, ce bei, ce mănânci, la ce dai like, pe cine ai adăugat în rețeaua ta de prieteni, unde ai comentat, la ce evenimente participi. Chestii pe care tu crezi că le-ai șters, dar care rămân, cel mai probabil, arhivate si encriptate (if) pe un server. Pentru nu-se-știe-ce.

  • Și altele.

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

off the top of my head

Ma gândeam într-o dimineață la chestii. Mi se întâmplă destul de des în ultima vreme. Să mă gândesc la chestii. Am 45 de minute de mers de la mine acasă până la muncă. Asta dacă merg rapid. De fapt, ți-am mai zis asta. Mai vad pe câte unul sau alta, și încerc să ghicesc cu ce se ocupă. Cum s-o comporta acasă. Ce îi place să mănânce. Unde merge. De ce o fi așa de trist. Ce muzică ascultă în căști.

Cândva zilele trecute mă gândeam că sunt chestii care îmi plac la limba engleză. Multe. Uneori îmi dau seama că gândesc pe engleză.

Prima data am auzit exprimarea asta în Matrix. Zice Morpheus la un moment dat: “even in this very room”. La început, I was like “what?”. Even in this very room. Chiar și în această foarte cameră. “Very” folosit cu un substantiv, pentru a îi da o importanță mai mare. How cool is that?

Apoi, mă minunez când citesc în vreo carte, sau aud pe careva în vreun film că spune “ever so (insert adj. here)”. Ever so quiet. Ever so gentle. Ever so serious. “and then she gave him ever so gentle a pressure with her little hand”. Ah, și mai e și chestia asta: “ever so gentle a pressure”. Inversiunea asta. It’s killing me.

Zicea cineva într-un film că cea mai frumoasă combinație de sunete pentru un cuvânt e cuprinsă în “cellar door” (dacă nu mă înșel, Donnie Darko? Dap, quick google search: “This famous linguist once said that of all the phrases in the English language, of all the endless combinations of words in all of history, that “cellar door” is the most beautiful.”) Sunt multe povești pe tema asta. De fapt, “cellar door” a devenit un exponent pentru cuvintele care sună melodios. Zice-se că îi plăcea și lui Poe. Și că Nevermore a fost cel mai apropiat cuvânt pe care l-a găsit. Și Tolkien a vorbit despre sintagma asta.

Oricum. Mă mai gândeam la o chestie. Off the top of my head. Cum se numește un inorog care te ignoră?

Ignorog.

Ha. Joc intraductibil de cuvinte. Try and translate it. I dare you.

Mă simt ca la FAZAN.

***

Poți să-ți arunci un ochi pe aici. Nu uita să-l recuperezi după. Sau, de fapt, poți să-l lași acolo. O să facem o colecție cu expoziție. O să se numească “Pe ochi frumoși”.

Revista de Povestiri

un prieten semafor

Da, am un prieten semafor.

Nu știu când ne-am împrietenit, cred că ne ştim de ceva vreme. Dacă mă gândesc bine, de acum vreo 3 ani, poate şi mai bine. Când mergeam eu la aikido. Se purta drăguţ cu mine încă de atunci. Apoi, nu ne-am mai văzut o perioada.

Până nu demult. Când m-am hotărât să merg dimineaţa pe jos până la muncă. 45 de minute de mers rapid. Un fel de power walking. Cu muzică în urechi. Miles Davis. Sau Kings of Convenience. Sau poate Nouvelle Vague. Dacă prind şi un Tool, picioarele mi se mişcă singure, în ritmul tobelor. Ba mai şi fredonez pe drum, şi mă ia un fel de amețeala şi îmi vine să zâmbesc tâmp. Se mai uită câte unul la mine, cum dau din buze şi bat ritmul pe picior, cu degetele, când stau la semafor.

Ah, semafor. Da, aici voiam să ajung. Poate îţi povestesc şi de muzica într-o zi. Într-o zi cu soare şi cu două dimineţi, cum spunea mama când eram mic. Da, după cum ziceam, şi ajung la semaforul meu. Hey there, old friend. Abia ajung la marginea trotuarului, şi e verde. Nici nu e nevoie să încetinesc.

Ziua urmatoare, la fel. Uneori, e verde şi mă aşteaptă, răbdător, până ajung pe partea cealaltă. Alte ori se face verde în faţa mea. Îi zâmbesc şi îl mângâi în treacăt. Bun baiat.

Chestia e că seara nu se întâmplă acelaşi lucru. Ei, prieteni doar dimineaţa suntem? Seara mă ignori? Mă laşi să aştept în soare? Că nici nu mai e răcoare, ca dimineaţa. Bine, acum şi eu caut nod în papură. Ce treabă am eu cu semafoarele? Şi ce treabă are el, să se faca verde când mă vede?

Apoi m-am prins. Nu ştiu de ce m-am gândit eu, cap pătrat, că ar fi vorba de acelaşi semafor. Sunt două. Unul pe o parte, unul pe cealaltă. În mod evident, doar unuia îi sunt simpatic. Celui de lângă chioşcul de ziare. Vezi bine, celălalt e mai ţanţoş. Nu vrea să lase de la el.

Poate îl îmbunez într-o dimineaţă. Ce mănâncă oare semafoarele?

***

Susţinem:

Revista de Povestiri

Joc intraductibil de cuvinte

Intotdeauna m-a fascinat. Si imi si place cum suna: joc intraductibil de cuvinte. De obicei gasesti prin carti chestii din astea, ceva in limba originala in care a fost scrisa cartea [sau nu neaparat], cu o steluta, si explicat in partea de jos: nota traducatorului, sau nota editorului, sau ceva asemanator – joc intraductibil de cuvinte. Apoi sintagma este tradusa mot-a-mot si eventual i se explica sensul intr-un anumit context si tu, cititorul, esti in stare sa percepi macar si un fragment din ce inseamna. Sau poate nici macar atat. Grea treaba, sa straduci si sa adaptezi dintr-o limba in alta. Evident ca poti sa faci treaba asta doar pentru ca esti platit, sau poate ca o faci doar la inceput, cand depui tot efortul si toata pasiunea ta pentru o limba sau alta, ca sentimentul, atmosfera, circumstantele, toate sa fie traduse perfec si adaptate in asa fel incat, indiferent in ce colt al lumii ai fi, sa intelegi cum trebuie.

Mai tarziu, am dat de un cuvant din limba Yagan, dialect vorbit de locuitorii din Tierra del Fuego. Mamihlapinatapei – “the wordless, yet meaningful look shared by two people who both desire to initiate something but are both reluctant to start”. Sigur ti s-a intamplat si tie. Ai vazut si prin filme. Si mie mi s-a intamplat. Si eu am vazut. Si n-am avut idee, in tot acest timp, ca undeva, intr-un colt de lume, niste oameni pot sa descrie toata situatia intr-un singur cuvant, care sa cuprinda tot sensul. Nici nu stiu ce fel de cuvant este, suna a substantiv. Dar cum poate un cuvant de genul asta sa fie doar un substantiv? Hm, chiar si acum am scris substantiv de doua ori, si deja ma gandesc – de unde pana unde “substantiv”? De la “substanta”? Si acum, ca l-am scris de 3 ori, ma intreb daca l-am scris corect, asa cum se intampla adeseori cand repeti un cuvant pana cand pare ca nu mai are sens.

Cand eram mai mic, dadusem de un articol intr-o revista in care se scria despre, aparent, cele mai lungi cuvinte din limbile pamantului. Pe cel din engleza m-am incapatanat sa-l invat, si l-am retinut pana in ziua de azi. Floccinaucinihilipilification. In revista respectiva scria ca inseamna “a da o atentie prea mare lucrurilor marunte”. Un alt sens – “estimarea a ceva ca fiind lipsit de valoare”. Are sens, provine din latina, unde ” floccī”, “naucī”, “nihilī”, “pilī” – toate inseamna “putin valoros, sau fara valoare”. Oricum, gandeste-te cum l-ai folosi intr-un context.

Stiu ca eram mai mic si citeam diverse carti, si pe romana si in limba originala, adica engleza 🙂 “Aventurile Alisei in Tara Minunilor” –  asta era titlul pe romana, o carte mare, cu ilustratii minunate de-ale lui Vasile Olaf [sper ca nu ma insel, am dat un search pe Google si nu am gasit nimic interesant]. Mi s-a parut o carte tradusa superb, din pacate, nu mai tin minte cine facuse traducerea. Mai tarziu, m-am delectat cu versiunea in engleza, si a fost o reala placere, sa compar, la fiecare pagina, si sa ma minunez de inventivitatea traducatorului. Cand eram prin gimnaziu m-am apucat sa citesc toti simbolistii care imi treceau prin mana. Incepusem, evident cu Bacovia si Macedonski, apoi am trecut, natural, la Poe, Baudelaire, Verlaine, Mallarme, Rimbaud. Imi placeau cartile care aveau poezii, sa zicem, pe franceza [sau limba originala] pe o pagina, iar pe cealalta pagina era traducerea in romana. Asa, puteai sa faci o comparatie, sa te gandesti la sensuri subtile, eventual sa iti dai seama ca tu ai fi tradus poate altfel – dupa chipul si asemanarea ta. Marea mea fascinatie a fost poemul “The Raven”. L-am citit pe engleza si apoi am comparat toate traducerile posibile, sa vad care mi se pare mai faina.

Azi am dat de o alta gaselnita, ceea ce m-a si determinat sa ma apuc sa scriu postul asta. Cineva a pus o intrebare pe Quora, si foarte multi i-au si raspuns. “Ce cuvinte din alta limba sunt greu de tradus in engleza?”. Printre altele, am gasit:

Jayus – indonesian – o gluma spusa atat de prost si atat de putin amuzanta incat nu te poti abtine sa nu razi.

Iktsuarpok – inuit – a iesi afara sa vezi daca vine cineva.

Kyoikumama – japanese – o mama care isi impinge, implacabil, copilul spre atingerea unor bune rezultate academice.

Tartle – irish – actul de a ezita sa prezinti pe cineva pentru ca ai uitat cum il/o cheama.

Cafuné – brazilian portuguese – actul de a iti trece, tandru, degetele prin parul cuiva.

Wabi-sabi – japanese – un stil de viata care se concentreaza pe a gasi frumusete in imperfectiunile vietii si pe a accepta linistit ciclul natural al cresterii si decaderii.

Tingo – pascuense (Insula Pastelui) – actul de a lua obiecte pe care cineva le doreste, din casa altcuiva, prin a le imprumuta, gradual, pe toate.

Ya’aburnee – arabic – “you bury me” – o declaratie a sperantei cuiva de a muri inainte de altcineva, bazata pe ideea ar fi foarte dificil sa traiasca fara persoana respectiva.

Ilunga – tshiluba (Congo de Sud-Vest) – o persoana care este gata sa ierte si uite prima abatere a altcuiva, sa tolereze cea de-a doua abatere, dar care nu o va ierta si nici nu o va tolera pe a cea de-a treia.

Myötähäpeä – finnish – cand simti rusine pentru altcineva, atunci cand acesta se face de ras dar nu isi da seama si tu esti martor (dar probabil nu ai cum sa salvezi situatia).

Si un exemplu foarte interesant – din punctul meu de vedere – din singlish [engleza vorbita in Singapore]. Skali este folosit pentru a indica o urmare nefasta sau neasteptata. Oarecum ar fi echivalent cu “daca nu ai grija, s-ar putea sa…” sau “ce s-ar intampla daca…” sau “in mod neasteptat, se pare ca…” – depinde de context. Prin urmare, daca ai vrea sa spui “Don’t go out into the field during a thunderstorm, you might get struck by lightning”, in singlish ar suna “You go out into the field during a thunderstorm, skali get struck by lightning then you know.”. In acelasi fel, daca vrei sa spui “What if the boss catches you coming late to work?” ar suna “You come late for work, skali the boss catch you how?”

Gezzelig [asemanator cu hyggelig], din olandeza este aparent un cuvant foarte greu de tradus. O tipa l-a rugat pe tatal ei s-l traduca, el a zis ca nu stie cum, a rugat-o pe sora lui, si nici ea nu si-a gasit cuvintele. In functie de context, poate sa insemne “de sarbatoare, jovial, sociabil, amuzant, distractiv, de atmosfera placuta” dar poate sa insemne si un sentiment de apartenenta, timp petrecut cu cei dragi, a revedea un prieten dupa mult timp. Altcineva spunea, referitor la hyggelig, ca ar putea sa insemne conduita prietenoasa, calda, confortabila, dar aceste cuvinte surprind cu greu esenta cuvantului si ca este ceva prin care trebuie sa treci ca sa intelegi [“Gandeste-te la prieteni buni, bere rece si un foc cald”, zicea tipul respectiv, ca exemplu].

Zilele trecute ma gandeam la cuvantul “bucatarie”. De unde si pana unde “bucatarie”? Am incercat toate directiile: engleza – kitchen, germana – Küche, rusa- кухня, croata – kuhinja, ceha – kuchyně, olandeza – keuken, finlandeza – keittiö, franceza – cuisine, greaca – κουζίνα, maghiara – konyha, italiana – cucina, latina – coquina, norvegiana – kjøkken, poloneza – kuchnia, portugheza – cozinha, pana si afrikaans – kombuis, albaneza – kuzhinë, japoneza – キッチン [care se citeste tot kitchen]. Slovaca, slovena, spaniola, la fel. In afara de letona si lituaniana – virtuve si turca – mutfak, restul parca sunt de la aceeasi mama. Am facut nitel research si am aflat ca intr-adevar, in unele zone din Romania inca i se mai spune cuhnie. Are sens. Bucatare, bucatar vine, in mod evident de la bucata, a imbucati, imbucatura. Care “imbucatura” are ca sens initial actul de a faramita mancarea cu scopul de a hrani un copil. Si vine de la bucal, deci gura [din franceza “buccal”, din latina “bucca”]. Pam-pam. Era evident, dar nu mi-a trecut prin cap. Are mai mult sens decat chestiile pe care le-am gasit pe dexonline, si anume ” Din rom. a trecut în rut. bukata, bokata, pol. bukat, rus. bukatka (Miklosich, Fremdw., 80; Candrea, Elemente, 403; Berneker 90), mag. bukáta. ” Pentru ca am cautat bukata, bokata, bukatka, bukata in poloneza, rusa, maghiara, si google translate nu mi le traduce 🙂

Dar sa ne intoarcem la jocurile intraductibile de cuvinte. Acum nu imi trece prin cap nici un exemplu din romana. Un cuvant pe romana care sa nu poata fi tradus printr-un singur cuvant in alta, sau care poate fi foarte greu tradus. Incarcat de sens, care depinde de context. Ne-am obisnuit atat de mult sa palavragim zi de zi, incat de multe ori uitam de puterea cuvintelor.

***

Revista de Povestiri

.pelerinaj.in cautarea shoes-ilor pierduti.

Am vrut sa imi iau shoes. Adica tenisi din aia de-i poarta skaterii. Asa ca am luat internetul la rasfoit. Pentru ca sunt un cumparator oarecum pretentios, imi place sa vad ce iau, dar, mai important, sa simt ce iau. Mai exact, sa pun mana, sa probez, si apoi sa dau banii.

Prin urmare, am ocolit cu indemanare magazinele on-line, si mi-am indreptat atentia catre magazinele din Bucuresti, in care poti sa intri si sa te documentezi. Desi cautatul pe internet nu pare sa fie o problema [god bless google], trebuie sa recunosc ca mi-a luat ceva sa strang informatiile de care aveam nevoie.

Asa ca voi impartasi cu voi ce am gasit.

BASE

Site: http://www.baseteam.ro/ [asta era ultima lor adresa, acum am intrat si zice ca e cont blocat…]

Adresa: Bucuresti, Sector 3, Str. Sepcari, nr.22 [Asta vine pe undeva in spatele Hanului lui Manuc, pe langa Biserica Domneasca, Curtea veche]

Coordonate Wikimapia.com:  44°25’48″N   26°6’8″E

http://www.wikimapia.org/16564155/Base-Shop

Au terasa, cu pernute comode pe care sa stai, e ok. Magazinul propriu-zis e la subsol, iar vanzatorul, un tanar serviabil, a fost foarte de treaba. Marfa destul de diversa, incluzand target-ul meu, shoes-ii, dar si alte chestii de skateri, si nu numai. Aruncati un ochi pe site, daca merge 😉

Mai aveau un magazin in zona Bisericii Armenesti [de la Universitate inspre Piata Rosetti] dar pe acolo nu am fost, nu stiu daca mai exista magazinul, si daca exista, nu stiu ce marfa au acolo.

Nota: 9.5/10

Minusuri: nu am gasit ce imi trebuia… 😦

Branduri: avand in vedere ca in momentul de fata nu merge site-ul, nu stiu ce branduri sa zic ca au. Tin minte de Fallen si, daca nu ma insel, Vans, cel putin la categoria Shoes. In rest, au multe produse…

RULEZ

Site: http://www.rulez.ro/

Adresa: Str. Stirbei Voda, 87A, Sector  1, Bucuresti  [e in capatul dinspre Eroilor, aproape de intersectia cu Berzei si Dinicu Golescu]

Coordonate Wikimapia.com:  44°26’23″N   26°4’54″E

http://www.wikimapia.org/1492017/Rulez-shop

Magazinul e usor de gasit pentru ca are niste graffiti-uri faine pe peretii din afara. Cred ca pe vremuri, magazinul a fost unul destul de bun, dar acum, am cam fost dezamagit… Magazinul e mic, si, cel putin din punctul de vedere al tenisilor, sta destul de prost. Sunt cateva rafturi suspendate in mijlocul magazinului, si asta e cam tot… Poate criza e de vina. Oricum, cred ca merita sa incercati sa treceti pe acolo, daca va intereseaza alte produse [graffiti, imbracaminte, bike, snow, accesorii], si chiar si numai pentru graffiti-ul ala de pe perete 🙂

Nota: 8/10

Minusuri: prea putina marfa pentru ce inseamna Rulez… [la categoria shoes]

Branduri: Montana, Clash, Grog, Bullet, Independent, Krux, Thunder, Anti Hero, Creature, Crime, Flip, Krooked, Real, Santa Cruz, Jart, SpitFire, DC, DVS, Emerica, Es, Etnies, Fallen, Ipath, Lakai, Osiris, Vans, Vox, Carhartt, Rulez, Volcom, Zero, Satori Movement, UMF, WeThePeople, etc.

BOARDERS

Site: http://www.boardersshop.ro/

Adresa: Str. Ion Brezoianu, nr 11, Bucuresti [in spatele McDonalds-ului de la Cismigiu]

Coordonate Wikimapia.com:  44°26’2″N   26°5’40″E

http://www.wikimapia.org/16570334/Boarders-Shop

Situat in centru si destul de usor de recunoscut, din cauza desenelor si grafitti-urilor de pe peretii exteriori, pot sa spun ca e un magazin destul de bine aprovizionat. Cel putin din punct de vedere al tenisilor de sk8. Nu foarte mare, dar interesant. In plus, au un site dragut, pe care merita sa va aruncati o privire, oamenii mai organizeaza si mai sprijina si evenimente, au si promotii, au si o sectiune care tine de istorie! J Serios, chiar sunt niste chestii interesante despre brand-uri precum Burton, Gravis, Analog, Blind, Globe, Animal, Level si North.E de apreciat. Parerea mea.

Ceea ce e bine de mentionat este ca vis-à-vis de magazinul Boarders, mai este un magazin, numit tot Boarders, dar dedicat sexului feminin, dar nu mai putin pasionat de sporturi extreme J Magazinul este usor de recunoscut, dupa floricelele de pe logo, si dupa indicatiile pe care vi le poate da vanzatorul de la magazinul Boarders.

Nota:9.5/10

Minusuri: nu am gasit ce imi trebuia…

Branduri: TimeZone, Burton, Gravis, Analog, Anon, R.E.D., Nikita, Globe, Alien Workshop, Habitat, Speed Demons, Volcom, Animal, Billabong, DVS, Lakai, Vans, Level, Almost, Element, Atikin, Blind, Matix, Enjoi.

KICKBACK

Site: http://www.kickback.ro

Adresa: Str. Dr. Juvara, nr 15, sector 6, Bucuresti  [traseul pe care l-am facut eu ca sa ajung la Kickback a fost urmatorul: Eroilor > inspre Grozavesti > de-a lungul Dambovitei > pana la intersectia cu Soseaua Cotroceni (cea care coboara inspre Splai de la Gradina Botanica) > acolo e o benzinarie > Kickback e in spatele benzinariei, la vreo 50-100 de metri, pe partea stanga > au steag usor de vazut :D]

Coordonate Wikimapia.com:  44°26’18″N   26°4’4″E

http://www.wikimapia.org/16570454/KickBack-Shop

Mi-a placut ca pe site sunt date toate indicatiile de care ai nevoie ca sa ajungi la magazinul Kickback. Inclusiv steag! Foarte tare J Magazinul este unul mic si frumos aranjat. Au de toate pentru toti, tenisi, haine, accesorii, etc.  Vanzatorul a fost foarte de treaba, erau destul de multe modele de shoes…

Nota:9.5/10

Minusuri: nu am gasit ce imi trebuia…

Branduri:  Adio, Aiko, Billabong, Brunotti, Converse, DC, DVS, Element, Jansport, Osiris, Protest, Ryders, Skullcandy, Volcom.

OLLIE GANG SHOP

Site: http://www.ollie.ro/

Adresa: Str. Blanari, nr. 12, 030061, Bucuresti [a treia straduta pe dreapta, cand mergi de la Universitate inspre Unirii]

Coordonate Wikimapia.com:  44°25’57″N   26°6’9″E

http://www.wikimapia.org/16570565/Ollie-Gang-Shop

Imi place foarte mult Ollie Gang Shop, in primul rand pentru conceptul creat. Foarte profi. Logo, stickere, magazin, branduri, diversitate. Din pacate, nu am gasit ce imi trebuia nici la Ollie Gang Shop, dar au o gama foarte variata de produse. Poate mai putina incaltaminte decat ma asteptam, dar au si site, si, for Pete’s sake, puteti sa va orientati acolo. Site-ul e foarte fain. Poate ca vanzatorii sunt cam sobri, dar, nah, pana la urma e ok.

Nota:9.5/10

Minusuri: nu am gasit ce imi trebuia, si vanzatorii cam seriosi… [why so serious…?] 🙂

Branduri:  Adio, Billabong, Carhartt, Chocolate, Dakine, DC, Dickies, DVS, Eastpak, Element, Emerica, Es, Etnies, Fallen, Flip, Foundation Skateboards, Girl, Hacky, Hardcomics, Independent, Jart, Kangol, Krew, Lakai, Lowlife, Matix, Mystery, Ollie’s Gang, Omagiu, Osiris, PlanB, Pointer, Reef, Ricta, Royal, Shorty’s, Skate Mental, Skullcandy, Stussy, Supra, Tech Deck, Vans, Vision, Volcom, Zero.

THE KITCHEN

Site: [din cate stiu, nu au site…]

Adresa: Str. Smardan,  nr.30, Bucuresti [e straduta care porneste de la Goblin, care e vis-à-vis de Suburbia, si urca inspre Casa de Ceai, inspre Teatrul de Comedie, inspre Lipscani]

Coordonate Wikimapia.com:  44°25’49″N   26°6’0″E

http://www.wikimapia.org/16570698/The-Kitchen

In principal, The Kitchen este reprezentant Jansport, cel putin la categoria de rucsaci si genti. Dar au de toate, haine, skate-uri, biciclete, tenisi, si chiar destul de multi. Motivul pentru care nu am gasit ce imi trebuia a fost ca nu aveau masura mea, dar asta nu schimba faptul ca e un magazin chiar fain, si chiar la indemana. Mergeti sa vedeti 😉

Nota:9.5/10

Minusuri: nu au site…! 😦

Branduri:  avand in vedere ca nu au site [din cate stiu eu], nu stiu ce sa scriu la Branduri. Dar pot sa zic cu siguranta ca au Jansport, Fallen, DC si cred ca DVS. Mai mult de atat nu stiu ce sa scriu aici, dar cu singuranta sunt mult mai multe branduri.

IN LOC DE INCHEIERE

Cam aici s-a incheiat pelerinajul meu prin Bucuresti, ca sa imi caut incaltari… Pana la urma mi-am luat cu totul altceva din banii pusi deoparte, poate ramane pentru data viitoare cand o sa ma hotarasc sa imi iau shoes.

Mai umbla vorba ca ar mai fi existat un magazin numit FROGS, care s-ar fi aflat la capatului strazii Lipscani, inspre Calea Victoriei, vis-à-vis de City Grill. Din pacate, nu l-am gasit. Ori este bine ascuns, ceea ce, din punctul meu de vedere, este un minus, ori  nu mai exista decat ca magazin online. [http://www.frogs.ro]. Poate mai sunt si alte magazine [cu adresa fizica, nu numai virtuala], dar eu nu prea am dat de ele, in cele cateva ore cat am facut research intensiv din site in site si din blog in blog.

Apoi, poate mai sunt si alte magazine, pe care le-am gasit, dar am uitat sa le trec la bookmarks, sau sa le notez, si, prin urmare, nu au aparut in lista de mai sus.  Imi cer scuze daca s-a intamplat asa, s mentionez ca nu este intentionat. Daca e cazul astept reply-uri cu informatii, care vor fi adaugate ulterior.

La final, cireasa de pe tort. Desi, asa cum am spus, nu sunt fan magazine on-line, pentru ca prefer sa vad cu ochii mei ceea ce cumpar, in timpul cautarilor, am dat de magazinul numit http://www.mycloset.ro

Care este FOARTE TARE! Nu am gasit nicaieri atat de multe modele, la preturi atat de acceptabile. Nota 10/10 !!!

Over and out!

.missed connections.

Iată peste ce am dat în timpul peregrinărilor mele zilnice, crepusculare şi nocturne.

Este exact genul de ilustraţii pe care mi-ar plăcea sa le fac. Sunt nişte bijuterii… Am dat de ilustraţiile astea, în mod ciudat, pe Blog-ul de la CNet, Crave. De acolo, am ajuns pe blogul domnişoarei Blackall, care m-a fermecat întru totul.

Iată ce spune don’şoara:

Sophie Blackall,Brooklyn, New York:
“Messages in bottles, smoke signals, letters written in the sand; the modern equivalents are the funny, sad, beautiful, hopeful, hopeless, poetic posts on Missed Connections websites. Every day hundreds of strangers reach out to other strangers on the strength of a glance, a smile or a blue hat. Their messages have the lifespan of a butterfly. I’m trying to pin a few of them down.”

***************

by Sophie Blackall

You were wearing a green dress with white buttons. We made eye contact at least three times on the 6 train this morning. All of a sudden you gave a little smile, and looked down at your lap, as though at some secret joke. You never looked up again and I had to get off at Bleeker. I wish I could have seen inside your beautiful head.

***************

by Sophie Blackall

Unfortunately I hardly looked up, but I’m pretty sure you were beautiful. Hope to see you again.

***************

by Sophie Blackall

You left your coat here last winter…
… or rather, you let me wear it home.
I found fun dip in one pocket and your NYPL card in the other.
It’s going to keep me deliciously warm this winter as I rack up mountains of overdue fines.

**************

by Sophie Blackall

We shared a bear suit at an apartment party on Saturday night.
I asked for your number and you gave it to me, but somehow I don’t have an area code written down. I had a great time talking with you, and I don’t trust Chance enough to wait until I see you in the elevators…

**************

by Sophie Blackall

I complimented you on your new look today. Hope you see this, I was too shy. The $8 was well worth it… and always is when you’re there.

***************

by Sophie Blackall

You were reading Catch-22 on the subway this morning. I have never seen such a beautiful profile. I wanted to say hi, but then you’d turn towards me and I wouldn’t be able to look at your profile anymore. You were so into your book, I don’t think you noticed me falling in love with you. But I thought I’d ask, just in case.

***************

by Sophie Blackall

I just wanted to say thank you for offering to help carry my little orangey/pink suitcase. It really meant a lot because I was having a really terrible day.
-Half asian girl in the green shirt

***************

by Sophie Blackall

Look: historically, I’m not a morning person. And to top it off, I was grimacing through some lower back pain that flowered over the weekend. So when you noticed me (white guy, brown hair, blue/white striped shirt, earphones, red book) and I noticed you (white girl, brown hair, nosering, headphones, blue book) for however brief a moment this morning, it was bolstering and made me forget the knife in my back. Haven’t noticed you before, but if there’s a next time, maybe I can slap myself out of the morning slumber and say hey. No promises, though.

***************

by Sophie Blackall

asked myself why the letter ‘n’ all night long, then you were gone before i got a chance to ask. also, i saved you a piece of cake.
do you always sit in a circle of asian girls? and sit at the top of the stairs so everyone gets a crush on you when they get to the roof?

**************

by Sophie Blackall

you had on a blue dress an brown boots on i was a purple shirt we were waiting at myrtle an wyckoff ave at like 2 or 3 am for the m you were just amazing looking an i wanted to talk to you but i was having a bad day an looked offal so i didnt even try then you got off at central well its a long shot or your probably seeing some one but you seemed like a nice person so maybe…

**************

by Sophie Blackall

So yea…um, looking for the girl who I was dancing with last night, she bit me twice. I forget her name.

***************

by Sophie Blackall

You wore an awesome color changing dress to the BBQ on Skillman Ave in Williamsburg, but someone spilled wine on it.
You left too quickly…I’d like to see you again.

**************

by Sophie Blackall

If not for your noisy Tambourine, I would not have seen you.
Your green skirt looked terrible, but that leather jacket makes you look just right.
I was the attractive guy sitting to your left just before you got off.

***************

by Sophie Blackall

How come no-one ever “misses” me?

***************

All credits for the illustrations and for the little captions below them go to © Sophie Blackall.

More info on http://missedconnectionsny.blogspot.com

Published in: on 15 December 2009 at 10:05  Comments (1)  
Tags: , ,