Vindem umbrele

Nu cred ca sunt un tip iesit din comun. Pentru ca, de obicei, nu mi se intampla lucruri iesite din comun. Viata mea a avut cel mai normal curs pana nu demult. Copilaria mea a fost una obisnuita. Parintii mei nu au fost nici foarte bogati, nici saraci lipiti pamantului. Nu am avut chiar tot ce mi-am dorit, dar nici nu am dus lipsa de nimic. La scoala, am fost un elev obisnuit. Mediocru. Nu am participat la olimpiade, nici nu am ramas corigent la vreo materie. Mi-a fost greu sa aleg, la sfarsitul liceului, ce sa fac, pentru ca nu mi-am dorit sa fac ceva anume. Nu cred am veleitati de artist [nu am mai scris nimic altceva in afara de aceste foi de agenda nefolosita], nu sunt foarte bun la matematica, stiintele naturale nu au fost niciodata o pasiune pentru mine. Am mers acolo unde au mers cei mai multi. De cinci ani incoace am o slujba normala, cu program fix, la care nu se cer prea multe de la mine. Pana acum nu am avut de ce sa ma plang. Ma intelegeam bine cu oamenii de acolo, desi nu prea interactionam cu ei, sefii nu ma bateau prea mult la cap. Zilele semanau destul de mult intre ele. Ma trezeam la aceeasi ora, mergeam pe acelasi traseu spre locul de munca, nu stateam peste program, asa ca ajungeam in jurul aceleiasi ore acasa. Erau seri in care gateam [desi nu-mi place sa gatesc in mod deosebit], timp in care ascultam muzica la radioul din bucatarie (muzica nu e una din pasiunile mele, dar parca nici sa fie liniste completa nu-mi place).

In weekend-uri mergeam sa-mi fac cumparaturile, de obicei la aceleasi magazine. Uneori, spre seara, daca era frumos afara, mergeam in parc si ma plimbam. Nu imi place neaparat sa merg pe jos, dar intotdeauna e buna o gura de aer curat. De asemenea, mergeam pe jos pentru ca nu era nevoie sa iau un mijloc de transport in comun, sau, spre exemplu, un taxi. Aveam totul la indemana.

Asa ca ma intreb de cand a inceput totul. Cred ca a inceput odata cu ploaia. Pentru ca, dupa cum ziceam, drumul spre locul de munca era mai mereu acelasi. Acum imi dau seama ca, de cinci ani incoace, s-a schimbat foarte putin, dar s-a schimbat. Obisnuiam sa evit gangul asta. Mi se parea ca e un loc de rau augur. Desi nu s-a intamplat nimic neobisnuit, ori de cate ori am trecut pe aici. Il evitam pentru ca este genul de loc prin care treci repede. Simti ca daca stai prea mult, o sa se intample ceva rau. Vara e pustiu si racoare. O racoare tulburatoare si nefireasca. Iarna, gangul este uscat si rigid, ca interiorul unui cavou. Ai impresia ca este un loc prin care nu ai voie sa treci, ca pe undeva pe acolo exista un semn pe care scrie “Trecere interzisa”, dar cumva nu l-ai zarit si acum treci pe acolo si ceva rau o sa se intample.

Ploaia a inceput brusc, intr-o zi obisnuita. Cand m-am trezit, soarele rasarise deja. In timpul micului dejun, nu era nimic care sa anunte ca va ploua. Cand am iesit din scara blocului, am vazut norii. Nu mi-am facut griji, pentru ca de obicei nu folosesc umbrela. Nu a fost nevoie pana acum, pentru ca, ti-am zis, am totul la indemana. Ploaia a inceput repede, asa ca am scurtat drumul spre serviciu. In mod normal, nu am de ce sa ma grabesc, dar ploaia era neobisnuit de rece si deasa. Am trecut prin gangul de care iti spuneam, si de care uitasem. Am ajuns in dreptul lui, am simtit un oarecare fior, am trecut si totul a fost perfect in regula. Numai ca, din ziua aceea, ploaia nu s-a mai oprit.

Poate ca in primele cateva zile te gandesti ca, uite, iar e o ploaie din aia de toamna apasatoare. Trece o saptamana, si soarele nu se arata nici macar pentru o singura zi. Ploaia nu conteneste nici macar o clipa, aceiasi stropi marunti care iti uda pardesiul in drum spre serviciu, te fac sa clipesti mai des, iti intra in gura, se scurg pe maneci, iti incretesc degetele. Totul in jurul tau este umed, hainele nu mai apuca sa ti se usuce, pantofii sunt mereu uzi, clantele sunt mereu reci, pui mana pe ele sa deschizi usi, mana iti este uda si nu ai pe ce sa te stergi pentru ca pana si batista din buzunarul interior al hainei este uda. Geamurile sunt aburite, peretii fac condens, nimic nu mai este uscat, nimic nu mai este cald, nimic nu mai este confortabil. Mai trece o saptamana de ploaie, oamenii incep sa se imbolnaveasca. Si nu zic neaparat de pneumonie sau raceala sau gripa. Dar te uiti la ei pe strada, arata nedormiti, stresati, incercanati. Bolnavi. Dupa o luna, vezi din ce in ce mai putine umbrele pe strada. Pentru ca nu mai ai de ce sa folosesti umbrela, esti ud pana la os, pantofii iti sunt plini de apa, parul iti este ud, picura apa din el, ajungi acasa si degeaba folosesti uscatorul de par, pentru ca patul iti este ud, papucii cu care te incalti dimineata iti sunt uzi, prosoapele sunt ude, ai putea sa le storci. In ziare, apar stiri despre primele cazuri de sinucidere. Poate ai zice ca un zeu nemilos al ploii s-ar indupleca dupa primele sacrificii. Dar ploaia continua sa cada, zi de zi, saptamana dupa saptamana, trece toamna si deja te gandesti ca ploaia ar trebui sa se transforme in zapada, ceea ce e bine, pentru ca macar e o schimbare. Dar totul pare sa curga mai departe, curge si se scurge, sinuciderile continua, e greu sa mai tii o evidenta clara. Zilnic, trupuri sunt gasite in rau, in lacul din parc, pe trotuare, capete sparte, balti de sange spalate, continuu, de ploaie. Trupuri goale de sens, de viata, trupuri fara umbra, plutind in suvoaiele de apa care cade din cer, zi si noapte, zi si noapte, fara oprire.

Si brusc, in prag de iarna, ploaia se opreste si ai impresia ca a trecut o vesnicie, nici nu poti sa te bucuri, in primele zile, de soare. Ochii te dor permanent, simti nevoia constanta de somn, e ca un fel de convalescenta fortata in care nu iti este bine, ca un fel de hibernare din care nu erai pregatit sa te trezesti. Numarul de sinucideri scade in mod simtitor, activitatea in oras stagneaza vizibil. Mergi pe strada si vezi oameni opriti pe trotuar, in drum spre serviciu, ca si mine, stand la soare, dormitand cu ochii inchisi, ca niste pui de gaina.

De asta mi s-a parut ciudat ca in prima zi in care nu a mai plouat, sa trec, din obisnuinta, prin gangul cu care deja ma obisnuisem, si sa vad o hartie lipta de o usa pe care nu am vazut-o niciodata deschisa: “Vindem umbrele”. M-a bufnit si rasul, chiar in starea in care ma aflam. Acum vindeti umbrele? Impotriva soarelui, sau ce?

Ziua urmatoare, hartia care anunta ca cineva vindea umbrele in gangul ala parasit, era tot acolo. Repet, nu am vazut niciodata pe nimeni trecand prin gang, pe nimeni folosind usa aia mica si stinghera, era ca si cum gangul ar fi existat numai pentru a trece fugar, prin el, in drum spre altundeva. Si ma gandesc ca poate totul a inceput odata cu ploaia, pentru ca, in mod normal, nu as fi facut asa ceva. Ziua urmatoare m-am trezit un pic mai devreme, oarecum ingrijorat ca soarele nu o sa fie acolo, si ca ploaia o sa inceapa din nou. Cred ca am si visat ceva legat de asta. Dar soarele era acolo, si pentru prima data dupa luni de zile, am simtit confortul de a fi uscat. Mi-am luat micul dejun cu un sfert de ora mai devreme, si am iesit din scara blocului, de asemenea, cu un sfert de ora mai devreme. Cand am ajuns in dreptul gangului m-am oprit si, pentru prima data in ani de zile, am apasat pe clanta usii pe care scria, inca si acum, “Vindem umbrele”.

Cine ar vinde umbrele? ma gandeam. De ce acum? S-o fi mutat cineva aici, si si-a deschis o afacere cu umbrele. Prost loc si-a ales, si slaba metoda de a-si face publicitate.

Un hol lung, intunecos, care inca pastra mirosul de umezeala al zilelor ploioase. In capatul holului, o alta usa. Am facut cativa pasi, incercand sa las usa din spatele meu deschisa, pentru a vedea ce fac. Nu am reusit. Usa s-a inchis in spatele meu, iar eu am continuat sa merg inspre capatul holului, bajbaind in semiintuneric. Tin minte si acum cea de-a doua usa, cu vopsea scorojita, clanta. Si cum am ajuns in magazia aia stranie. Nu erau prea multe de vazut inauntru. Burlane, tevi de apa calda sau rece, praf, lumina chioara. O masa veche servind, aparent, pe post de tejghea. Un maldar de saci pierzandu-se in intunericul din capatul camerei. In dreapta, unelte de gradinarit vechi si ruginite, sprijinite de perete. Cateva galeti, bagate una in alta, atarnate de tavan cu niste sarma. Multe cuie ruginite, in doua lazi puse una peste alta. Si omuletul ala ciudat, aparut din intuneric, si sunetul facut de galosii lui prafuiti.

Nu a zis nimic, doar s-a uitat, suspicios, la mine. Nebarbierit, intre doua varste, cu fata rosie si privirea neincrezatoare. Mic de statura, imbracat intr-un halat prafuit si murdar de ulei, si incaltat cu galosii aia terfeliti si plini de noroi uscat, deja crapat. L-am salutat cu o miscare scurta a capului si am vrut sa spun “Buna ziua”, dar imi pierise vocea. Mi-a iesit doar o soapta, pe care am ascuns-o incercand sa-mi dreg glasul. Mi-am amintit de ce intrasem acolo, mi-am amintit ca trebuia sa ajung la serviciu, dar imi venea greu sa aproximez cat timp trecuse de cand intrasem. Teoretic, nu ar fi trebuit sa fie mai mult de doua minute. Aveam impresia ca e mult mai mult de atat. Mi-am dres din nou glasul, si am zis ca am vazut anuntul de afara, cum ca ar vinde umbrele, asa ca am intrat sa vad despre ce e vorba.

Omuletul a pufnit ca un animalut salbatic, m-a fixat cu privirea, si lent, dar extrem de lent, a inceput sa ranjeasca. Cred ca au trecut vreo 20 de secunde pana ca figura lui, si asa ciudata, sa se transforme intr-un rictus macabru, un fel de ranjet nenatural care dezvaluia vreo 20 de dinti inghesuiti si dezordonati. Apoi, omuletul a dat din cap de cateva ori, ranjetul i-a disparut aproape complet de pe chip, pastrand ceva din urma unei senzatii de usurare. Si mi-a zis:

– Nu cred ca poti sa ne ajuti.

Vocea lui mi-a amintit de sunetul scos de o foaie de hartie mototolita, harsait si pergamentos. Recunosc ca pentru cateva momente, m-au trecut fiorii si mi s-a facut teama. Nu stiu de ce. Dar, pentru ca omuletul parea gata sa se retraga de unde a venit, si aveam senzatia apasatoare ca daca pleaca, nu se va intoarce, sub impulsul momentului, am baguit:

– As vrea sa cumpar o umbrela, daca se poate…

Omuletul s-a oprit cu spatele la mine, asa cum era, si simteam, din nou, desi nu-l vedeam, cum gura i se lateste, incet, sub forma aceluiasi ranjet pe care il vazusem mai devreme. La fel de incet, capul i-a coborat intre umeri, iar spatele i s-a curbat intr-un fel de cocoasa. Parea ca a cazut prada unei crampe, mai ales ca incepuse sa tremure necontrolat. Spectacolul a devenit cu atat mai lugubru cand am auzit, la inceput, un fel de sasait, apoi un harsait venit din plamanii omuletului. Ritmic, de parca cineva ascutea un cutit din fier de proasta calitate. Omuletul radea.

S-a intors pe jumatate inspre mine, iar lumina chioara i-a sclipit sticlos in ochi si pe buzele rasfrante de pe care se scurgea acum o saliva groasa.

– Prostule, mi-a spus, nu vindem umbrele.

M-a luat ameteala si am plecat, clatinandu-ma, din locul ala blestemat. M-am intors direct acasa, nu m-am simtit in stare sa merg la serviciu. Am repetat in minte scenariul, intrebandu-ma daca este posibil, si cum, si de ce. Totul capata sens in mintea mea, dar ma facea sa ma intreb daca sunt bolnav sa cred tocmai asa nebunie. Poate ca ploaia si-a pus amprenta asupra noastra, a tuturor, si suntem un oras bolnav, de oameni bolnavi, cu imaginatie bolnava. Eu nu eram asa, eu eram un om normal, cu o viata obisnuita si mediocra, de care acum imi era dor.

Era ceva anume in felul in care imi vorbise omuletul. Pe anunt scria “Vindem umbrele”, iar eu am spus ca as vrea sa cumpar o umbrela. Creatura aia mica [deja ma indoiam ca era un simplu omulet] mi-a raspuns “noi nu vindem umbrele”. Noi. Nu vindem umbrele. Totul ar fi sunat plauzibil [in afara de ideea ca pe usa scria ceva, iar el mi-a spus exact contrariul]. Ceea ce mi-a atras atentia, insa, a fost felul in care a pronuntat “umbrele”. Asa ca sper sa gresesc, si Dumnezeu mi-e martor, cand spun ca nu as fi putut sa cumpar o umbrela de acolo. Pentru ca ei nu vindeau umbrele. Vindeau umbre. Umbrele din timpul ploii.

***
[nu stiu cat de mult reiese din poveste ideea pe care am vrut eu sa o evidentiez. adica daca se intelege ce vreau sa zic. s-ar putea sa fie aspecte pe care nu le-am acoperit, scapari de care nu am avut grija… un tip super-normal scrie intr-o agenda despre aceasta intamplare, care i s-a petrecut. ceea ce s-a intamplat inainte de asta, e destul de clar. monotonie. ceea ce se intampla dupa, nu stim nimic despre asta. totul e povestit pe hartie, se pare ca personajul meu avea ceva skill-uri de scris povesti. as fi vrut sa folosesc un ton mai sec, dar as fi pierdut din atmosfera. nu stiu, poate ramane o provocare pentru o data viitoare]

[ideea mi-a venit intr-o zi, cand am trect pe langa un magazinas din asta de cadouri si suveniruri, si am vazut o hartie lipita in geam, pe care scria exact chestia asta “vindem umbrele”. in mintea mea, a capatat un alt sens, si mi-am propus sa scriu aceasta poveste despre care nu stiam nimic altceva. mi-a luat ceva timp, pentru ca am inceput-o asta-toamna, si a ramas ca draft vreo 2-3 luni. am recitit ce am scris, am sters tot si am rescris. sa speram ca nu a fost o greseala]

[desi nu are legatura prea mare cu inspiratia mea din seara asta, am ascultat jazz. am descoperit aceasta piesa de la Avishai Cohen Trio – Arava. As putea sa o plasez drept coloana sonora, daca ceea ce am scris eu ar fi transpus intr-un fel de film mut, si s-ar auzi pasaje din “Arava” in momente cheie. nu e destul de creepy, totusi.]

[nu e nevoie sa spun, sper, ca orice feedback este binevenit. este putin probabil sa mai schimb ceva la povestea asta, asa cum e ea acum. dar voi incerca sa tin cont pe viitor.]

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

Advertisements

monday is godard

joyeux anniversaire, monsieur Godard!
né le 3 décembre 1930, quatre-vingt-deux ans.

godard

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

Stop! Se lucrează!

Așa scria pe o bucată de placaj. Pe un trotuar. Unde se lucra, într-adevăr.

Așa că m-am oprit
și am așteptat și
nu s-a întamplat nimic și
nu a venit nimeni să-mi spună
nimic.

A venit seara și
pentru că nu am vrut să-mi asum
nici un risc
m-am întors acasă.

Stai fără griji, sunt
în siguranță
acum.

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

Published in: on 21 September 2012 at 15:49  Leave a Comment  
Tags: , , ,

A treia provocare

M-am intors azi dimineata la vechiul meu prieten, generatorul de ploturi. Prima idee nu mi-a placut, a doua mi-a facut cu ochiul. M-am apucat de scris imediat, in doua ore era gata treaba. Zice asa:

The story starts when your protagonist tries to overcome a personal fear. Another character is a fortune-teller who has been following your protagonist for years.

Asa ca multumesc domnisoarei caprioare pentru inspiratia pe care nici nu stie ca mi-o ofera. Spor la citit. Sper sa va placa.

=======================================

Mana ta pe umarul meu. Linistitor. Sunt momente in care simt ca as putea face orice atunci cand esti in preajma mea. Sa ma bat cu infractori, sa trec prin pereti. Sa opresc o masina. Cu puterea mintii. Sa te prind atunci cand cazi. Sa te apar de ploaie. Sa-ti indepartez firele de par care iti cad in ochi si sa te sarut pe frunte cand adormi, si sa stii ca nimic nu poate sa iti faca rau. Tu si cu mine, mana ta pe umarul meu, impotriva unei lumi intregi. Unei armate de samurai vestiti. Unei bestii uriase si flamande. Unei familii de hipopotami furiosi, despre care am citit ca sunt printre cele mai periculoase si agresive mamifere. Tu si cu mine, impotriva natarailor. Impotriva demonilor, ai mei, ai tai, ai tuturor.

Si totusi, te-a pus naiba sa stai la etajul 6.

Iti simt degetele frematand pe osul umarului meu. Tasteaza necontenit intr-un limbaj pe care nu il cunosc, dar il inteleg perfect. In fata e cerul, orizontul, lung si lat, infricosator de vast. Ma simt ca si cum as pluti, si, intr-o alta dimensiune, asta as face. Sunt suspendat la 6 etaje deasupra pamantului, numai sa ma gandesc la asta si simt ca ma sufoc. Dar camera ta e comoda, intotdeauna mi-a placut. Rama geamurilor, usa de la balcon, prin care se zareste infinitul si care ma apara de el.

Inca un pic. Jumatate de pas, si parca e prea mult. Orizontul creste si devine mai teribil. Palmele imi transpira, picioarele imi sunt ca niste spaghete puse la fiert. Se inmoaie, se indoaie, pui putina sare si poti sa le servesti. Ma simt intoxicat de adrenalina, sunt asa de mic si de nesemnificativ. Inghit in sec si iti arunc o privire. Deja ma simt mai bine, camera familiara, ochii aia frumosi ai tai, cascada de par blond care se revarsa peste umeri si clavicule. Mana ta subtire, care ma strange mai tare. Imi faci un semn din ochi, atat de scurt si subtil, dar care cade ca o secure. Iti zambesc (“nu stiu daca pot sa fac asta”). Imi zambesti inapoi (“sunt chiar aici”). Din nou, fata in fata cu orizontul, cu necunoscutul, cu iremediabilul. Golul din pieptul meu e mai mare decat cel de afara. Intind mana sa ating tocul usii, e prea departe, inca un pas. Balconul atarna in fata, nesigur, deasupra unui hau de cine stie cati metri. Mai mult decat pot eu sa suport. Etajul 6, ma gandesc. Am impresia ca pana jos sunt 50, 100, 500 de metri, oamenii arata ca niste insecte, casele arata ca niste stupi de albine. Masinile – niste scarabei minusculi animati de cine stie ce putere misterioasa. Tramvaiele – omide metalice dintr-un film cu accente de steampunk. Un etaj nu are cum sa aiba mai mult de 3 metri inaltime, parter plus 6 etaje, deci vreo 20 de metri. Groaznic. Parca nu am fost niciodata atat de sus.

Imi spui “hai” si tresar ca si cum m-ai fi atins cu un fier incins. Tamplele imi bubuie, degetele mele se agata cu disperare de tocul usii, unghiile imi sunt albe. Inca doi pasi si sunt in balcon, deasupra iadului. Aerul e bun, e rece, ma inveleste, imi usuca fruntea. Numai sa nu bata vantul. Daca ar bate vantul, nu stiu ce as face. Mana ta mi s-a lipit de umar, nu mai e mana ta, e mana noastra, e mana mea, tu nu mai esti tu, esti noi, esti eu, fara tine nu as putea face asta. Tu si cu mine impotriva unei lumi intregi, impotriva natarailor, impotriva golului de sub mine, din mine, impotriva unei armate nesfarsite de ninja, de zombie, de soldati malefici din teracota, de mumii, de orci.

Pune-ma sa-ti mananc un pumn de paianjeni veninosi si o sa ma ling si pe degete dupa ce-i termin. Baga-ma intr-o cutie in care incap doar eu si o gura de aer si ingroapa-ma la 20 de metri sub pamant, e sub pamant, e bine, nu mi-e frica de intuneric, nu mi-e frica de moarte, nu mi-e frica de nimic. Dar nu pot nici macar sa ma sui pe un scaun sa agat un tablou. Ma urmareste o teroare inexplicabla ca o sa ma ia ameteala si o sa cad si o sa ma lovesc cu capul de vreo muchie. Nu are sens, stiu, logica nu are nici o valoare. Daca as fi mic, m-as aseza in fund si as plange pana ma usuc. Daca as fi mic, as racni si as lua-o la goana, undeva unde ma simt in siguranta, pe un pamant stabil, intr-o padure, sa ma tavalesc prin frunze si sa simt ca e totul in regula.

Cand merg cu trenul stiu mereu cand se apropie vreun pod, ma chircesc si ma gandesc la fulgi de porumb, la teorema lui Pitagora, la otelul de Toledo, la Pink Floyd, la procesul de fabricare a fermoarelor. Prietenii mei rad de mine si fac misto-uri, si tu ai ras de mine, ati crezut ca glumesc, ca ma prefac. Nu inteleg nici eu, am urcat pe munti de 2000 de metri pe ploaie si pe vant. Aveam piatra sub picioare, eram in lumea mea. Pune-ma sa ma uit in jos si parca se deschide o trapa sub mine, ma simt ca pe esafod. O sa ma ia ameteala si o sa ma pravalesc 2000 de metri in jos si n-o sa ma mai gaseasca nimeni, o sa ma manance fiarele padurii, o sa dispar. Si voi o sa ziceti “Ce moarte stupida, nu ne-am gandit ca o sa se intample. Credeam ca glumeste.”

Tu crezi ca imi place? Ca ma complac in situatia asta? Ca mi-e bine cand voi va urcati in telecabina si eu va fac cu mana de jos? Ca ma bucur ca nu trebuie sa urc la etajul 258 sau la ce etaj stai tu, ca trebuie sa cobori tu pentru ca eu ma prostesc si ca mi-e lene? Pana la etajul 1 a fost ok. De la 1 pana la 6, o corvoada. De lift nici nu poate fi vorba.

Dar acum sunt in balcon. Orizontul se dezvaluie ca si cum s-ar deschide o cortina. Publicul poate sa aplaude, pot sa fac asta. Mai trebuie doar sa ma uit in jos, sa rad si sa-mi dau seama ca a fost o prostie sa ma tem. Ca tu esti aici, ma incurajezi, balconul e o structura de beton si metal, lumea iese pe balcon sa bea o cafea, sa fumeze o tigara, sa intinda hainele la uscat, sa se uite la apus. In fiecare zi. La etajul 3, la etajul 6, la etajul 472, nu conteaza. Asa ca atunci cand incepe sa bata vantul eu zambesc. Panica se furiseaza asa cum urca lichidele prin vasele capilare. Inghet pe loc si ma fac verde la fata, alb, rosu, si nici macar nu are legatura cu steagul Italiei. Imi place Italia, imi plac oraselele italiene cu locuinte joase, fara etaje. Imi vine sa zbier, sa fug inapoi, dar nu am cum. Tu stii foarte bine, si ma tii de umar, imi blochezi orice cale de scapare. Daca mor, e din cauza ta. Nu stiu daca pot sa fac asta. Te apropii si iti strecori bratele pe sub ale mele, ma invalui cu degetele tale suple, cu parul tau balai fluturat de vant. Nici nu mai vad de frica, si nu imi dau seama daca am ochii inchisi sau mi s-a intunecat privirea. Vibrez la frecventa joasa, ca un subwoofer. In clipa asta, se nasc copii si mor batrani. Intr-o zi ca asta, cu cer limpede si vant de primavara, cineva a facut o oala de lut. Un copil a scapat un balon cu heliu in parc. O femeie s-a impiedicat si si-a rupt tocul. Intr-o zi ca asta, am urcat la etajul 6 si am privit in jos.

========================================

Ma simt grozav, indestructibil. Imi vine sa zdrobesc pietre, sa indoi stalpi de telegraf. Te tin de mana iar tu ma simti in stare de orice. Imi vine sa te sarut, sa te inghit, sa iti cumpar acadele si vata de zahar, sa ne suim pe niste armasari si sa calarim zile si nopti, sa vedem lumea, sa infruntam furtuni, sa ne urcam pe varful lumii si sa radem unul la celalalt. Ma simt de parca as exista de doua ori, o data pentru mine si o data pentru tine. Aici si acum, noi suntem si tu ma tii de mana.

O stiu pe batrana asta de cand eram mic, n-am mai vazut-o de mult. La un moment dat a disparut, si n-a mai stiut nimeni de ea, nici n-a intrebat nimeni.  As zice ca s-a micsorat pe masura ce am crescut eu. Intotdeauna ma privea asa lung, uneori imi cerea maruntis, alte ori voia sa imi ghiceasca in palma, in ghioc, in carti, in draci si laci. La inceput mi-era frica de ea, apoi m-am obisnuit, a devenit parte din decor. S-a stafidit, s-a uscat, arata de parca i-a cazut tencuiala, prafuita si uitata de lume, in lume.

Fecior, hai sa-ti ghiceasca mama. (asa imi spune mereu, fecior, si simt ca si cum numai mie imi spune asa).

Nu am lasat-o niciodata sa-mi ghiceasca, nu m-a interesat. Nu cred in superstitii si magie neagra, nu cred in vrajitoare si stafii. Cu atat mai putin acum, cand pot sa sprijin lumea pe un umar si cand iubita mea cu par balai isi are degetele impletite intre ale mele.

Nu am marunti, mamaie.

Pai hai sa va ghicesc, frumosilor. Eu te cunosc pe tine, esti a lu’ Nina. L-am cunoscut si pe tac’tu, frumos barbat Gheorghita, Dumnezeu sa-l ierte.  Si pe frati’tu, ochi albastri, ce-ati mai crescut amandoi. Si pe fata asta subtire o stiu, asa par aveam si eu cand eream ca ea. Il aveam chiar mai lung si barbatii se ruga de mine sa-si treaca degetele prin el. Ca din pusca s-a dus anii mei, fecior, haide sa va ghiceasca mama, ca nu va iau nici un ban. Tanara am fost si eu odata, si ce-am mai iubit la viata mea.

Am ramas mut, fata in fata cu batrana, si gandurile mi-au zburat ca penele dintr-o perna rupta si scuturata in vant. Iti arunc o privire si nici tu nu stii ce sa zici. Esti incurcata ca si mine, te simti ca Alba-ca-Zapada si batrana asta iti da sa musti dintr-un mar de care nu ti-e pofta. Intind mana incet, si las sa cada intre degetele noduroase ale babei cateva monezi. Nici nu stiu cand le-am scos din buzunar. Tu tresari usor si ma strangi mai tare. Palma batranei e tare si uscata, ca o creanga de copac. Degetele sunt negre, de parca a curatat nuci toata viata ei. M-as simti la fel daca as atinge niste moaste, niste degete de piatra.

Bodgaproste, mama, sa va deie Dumnezeu sanatate si viata lunga si frumoasa, si copii frumosi si sanatosi. Sa va iasa-n cale norocu’, ca-s batrana si bolnava si mi se lumineaza ochii cand va vaz, un print s-o printesa, asa-mi sunteti de frumosi. Haide sa va ghiceasca baba, nu vrei?

Las’, al’data mamaie. Sanatate.

Si plecam, tu calci usor, ca pe oua, si degetele iti sunt pierdute printre ale mele. Intr-o zi ca asta ne-am intalnit cu vrajitoarea si tie ti-era frica de ea.

***

Revista de Povestiri

A doua provocare

Asa cum ziceam mai inainte, multumita site-ului cu generator de scenariu, ma apucasem sa scriu. Prima provocare n-a iesit rau, feedback-ul a fost pozitiv pana acum, desi nu ma indoiesc ca as mai putea sa schimb multe la ea. Dar, dupa bunul [sau prostul] meu obicei, mai ales cand e vorba de scris povesti, rareori ma intorc sa mai fac modificari. Prefer sa las asa, sa observ greselile de fiecare data si eventual sa nu le mai repet. Statisticile blogului imi spun ca va place sa cititi mai mult povesti decat insight-urile mele legate de design, dar nu o sa ma las nici de una, nici de cealalta. Prin urmare, va prezint cea de-a doua provocare, pe care mi-ar permis sa o reinterpretez in felul meu, pentru ca altfel, ar fi iesit ceva si mai dubios… Suna cam asa:

 

The story starts when your protagonist opens someone else’s mail.
Another character is an alien entity who is determined to break all the rules.

===============================

–          Chestia asta nu se face asa, oricum, spuse Yusuke, asezand cu grija ceainicul pe aragaz. Treaba asta e delicata.

Se aseza pe scaun, asigurandu-se ca nu e nici un fir de praf pe suprafata mesei, apoi privi amuzat spre fratele lui.

–          Intelegi? Cateodata nu imi dau seama daca intelegi sau nu, adauga, punandu-si manusile de latex si clatinand usor din cap. Poate o sa vrei sa faci si tu asta la un moment dat, asa ca trebuie sa fii atent.

Ceainicul nu dadea nici un semn ca vrea sa se incalzeasca. O boare de vant clatina usor perdelele inflorate, aducand miros de flori de cires. Un miros copilaresc, clar si sensibil.

–          Poti sa vii mai aproape, spuse Yusuke, dupa o pauza in care studiase atent plicul de pe masa. Intai, ai grija sa nu lasi amprente. Asa cum l-ai luat, asa trebuie sa arate cand il pui la loc.

Kazushi ramase tot pe canapeaua din bucatarie, jucandu-se cu limba printre dinti, in timp ce saliva i se scurgea, nestavilita, pe barbie. Nu parea atent la ce face fratele lui, mai ales atunci cand ochii i se plimbau involuntar prin camera, cautand cine-stie-ce. Din cand in cand privirea ii devenea din nou fixa, concentrata pe figura lui Yusuke, pe gesturile lui, ba chiar parea sa-i urmareasca  si cuvintele, dezlipindu-i-se de pe buze si falfaind prin camera. Nu mai mult de cateva clipe.

–          Este ora 4 si 26 de minute. Michiko ajunge acasa in jur de 5 jumate. Avem timp, stai linistit.

Yusuke se uita din nou, scurt, catre Kazushi, si chicoti infundat, in timp ca analiza, pentru a treia oara, plicul de pe masa.

–          Balosule, mormai, ca pentru el.

Apropie cu grija plicul de nas si il mirosi, de la un capat la celalalt. Inspira adanc, apoi expira prelung. Si inca o data.

–          E acelasi lipici ca si data trecuta. Floare la ureche.

Ceainicul incepuse sa toarca soptit, de parca se straduia sa nu trezeasca pe cineva din somn. Yusuke dadu focul mai mare.

–          Apa trebuie sa fiarba, dar nu foarte tare, ca altfel strici plicul, se inmoaie prea tare. Vezi, deja scoate aburi. Uite, iei plicul, si faci asa.

Cu miscari calculate, incepu acelasi ritual pe care il facea in fiecare saptamana cand deschidea scrisorile vecinei lui, Michiko. Ceainicul incepu sa fluiere sfios iar Yusuke desfacu plicul, folosind o lama improvizata, ca si cum facuse asta de cand lumea. Avea grija sa stea in lateral, in asa fel incat Kazushi sa observe totul.

–          Partea asta e cea mai complicata… spuse Yusuke, concentrat la ceea ce facea. Daca te grabesti, se rupe. Daca stai prea mult, se imprastie cerneala. Rabdare multa… si… gata.

Opri focul si se intoarse mandru catre canapea, ridicand triumfator din sprancene. Insa Kazushi era ocupat, incercand, stangaci, sa se scobeasca in nas, fara sa nimereasca nara.

–          Ma ocup si de tine imediat, adauga Yusuke, zambind induiosat.

Cu gesturi de chirurg, extrase scrisoarea din plic, si o aseza pe masa. Apoi rasufla usurat, dar vizibil emotionat. Isi musca fugar buzele, respirand precipitat. Daca cineva l-ar fi privit atent, ar fi observat ca incerca sa amane agonia cat mai mult. Agonia de a citi o scrisoare de dragoste, pe care nu el o scrisese, dar dedicata unei persoane de care era indragostit. Pret de cateva minute, Yusuke incerca sa isi calmeze respiratia, desi degetele incepusera sa-i tremure. Dar Kazushi nu parea sa poata cuprinde in mintea lui ingusta asemenea profunzimi sentimentale. Momentan, era ocupat sa-si intinda balele pe tricoul deja patat, si sa gangureasca satisfacut.

Yusuke isi lua, intr-un tarziu, inima in dinti, si ceremonios, citi scrisoarea rand cu rand. O data, de doua ori, de trei ori, apoi inca o data, si mai rar, revenind la pasajele care ii faceau inima sa bata mai tare.

–          Incredibil, sopti.

Iar soaptele plutira prin bucatarie, urmarite timp de cateva clipe de privirea curioasa a lui Kazushi. Unele dintre ele falfaira pe fereastra si se pierdura printre florile de cires. Cineva ar fi putut sa creada ca sunt albine.

–          Incredibil, repeta Yusuke, oftand dureros.

 

Se ridica de la masa, cu privirea pierduta, epuizat, si il privi indelung pe fratele sau. Vreme de cateva clipe, cei doi parura sa comunice. Kazushi incerca sa spuna ceva, dar tot ceea ce ii iesi fu o gangureala sinistra. Cuvintele lui, poate “Vreau si eu sa citesc” incercara sa isi ia zborul de pe buze, dar nu isi gasira aripile. Prin urmare, infrante, se topira si izbucnira in balonase de saliva.  Yusuke lua un servetel de pe bufet, se aseza pe canapea, si incepu sa il stearga, absent, pe Kazushi.

Apoi lipi plicul la loc, repetand procesul in sens invers, o flutura de cateva ori prin aer si o strecura intre paginile unei carti cartonate, peste care aseza o vaza grea din portelan, in care nimeni nu tinea minte sa se fi aflat vreodata flori.

La fel de vlaguit, se uita la ceas, apoi pluti cu pasi impleticiti in camera lui si se incuie acolo.

 ***

Peste nu mai mult de 7 minute, Yusuke tasni din camera, aproape trecand prin usa, chiar daca buzunarul de la hanorac se agatase de clanta si se rupsese, si chiar daca piciorul gol al lui Yusuke se lovise infundat de coltul masutei de pe hol. Gafaind, Yusuke ingheta in mijlocul bucatariei.

Desi il putea auzi pe Kazushi racnind bolborosit, mintea lui, acum ingusta, refuza sa cuprinda gravitatea situatiei.

Nu putea vedea decat o scrisoare plutind intr-o balta aburinda. Si in mod bizar, nu putea auzi decat albinele, printre florile de cires.

***

Revista de Povestiri

Prima provocare

S-a intamplat in felul urmator. Aveam un site, care se numeste Plot Scenario Generator, si care, ei bine, genereaza plot-uri. Adica iti spune, in cateva cuvinte, cam despre ce ai putea scrie. Unele idei sunt destul de traznite, deci o adevarata provocare. Altele sunt destul de banale, deci ar putea fi tot o provocare. Prima data cand am dat de site-ul asta, mi-a generat urmatorul plot:

 

The story starts when your protagonist tries to help a lost child. Another character is a waiter who bites his/her fingernails.[Povestea incepe cand protagonistul incearca sa ajute un copil ratacit. Un alt personaj este un chelner/o chelnerita care isi roade unghiile]

Si iata ce a iesit:
====================
Am vazut-o ca pare nelinistita, dar am zis ca poate mi se pare. Lumea merge mai departe, pe acelasi fagas, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Eu imi beau linistit cafeaua, cu un ochi atintit catre cinematograf, muzica din local se aude in surdina, nici cat sa nu fie deloc, nici cat sa te deranjeze. O musca se loveste disperata de geam, incercand sa gaseasca o cale de iesire. Cam asa facem si noi, ma gandesc. Ne zbatem sa gasim o cale de iesire. Cred, totusi, ca noi avem ceva mai multe sanse decat o musca. Saraca.
Mi s-a terminat cafeaua, din cinematograf n-a iesit inca nimeni, este deja doua si un sfert, si fetita din colt arata din ce in ce mai nelinistita. Nimeni nu pare sa bage de seama, iar eu parca nu ma simt in stare sa fac ceva. Poate ii trece. Chelnerita m-a vazut de la departare, are ochiul format. A venit glont sa ma intrebe daca mai doresc ceva. Ma uit deznadajduit in ceasca: zat si extrem de putina cafea. Ii mai cer o cafea, in timp ce ea ma priveste de sus si isi roade de zor o unghie. Imi ia comanda si se intoarce, lent, la bar. Bine ca pe mine m-a vazut ca nu am cafea, dar fetita din colt mai are putin si plange. S-a facut rosie la fata, inca un pic si ajunge de culoarea manusilor pe care le are pe masa. Ma uit si eu in jur, sa vad daca mai observa altcineva in afara de mine. Tipul ala e intors cu spatele, nici o sansa s-o bage in seama daca nu incepe sa se smiorcaie. In partea cealalta, batranul care citeste ziarul cred ca nici nu vede pana acolo. Iar batrana din coltul opus probabil ca trece printr-o depresie majora, sau este de-a dreptul senila. Acum imi dau seama in ce local am ajuns. Dar era singurul din care sa se vada cinematograful. E foarte frig afara, iar eu urasc frigul.
Uite ca fetita a inceput sa planga. I se citeste disperarea in ochi, si e o fetita tare frumusica. Pacat de ea. Macar nu zbiara. Oare unde-i sunt parintii? La toaleta? Deja au trecut vreo 20 de minute de cand a ramas singura. Si uite ca nici nu stiu cu cine era, si cand au lasat-o asa. Ma uit fugar inspre bar, chelnerita isi vede de treaba, atat de lent, incat parca se afla intr-un borcan de miere. Fereasca sfantul sa ajungi aici si sa iti fie sete, cred ca si apa curge in reluare in prezenta ei. Arunc o privire spre cinematograf, n-are de gand sa iasa nimeni, parca e incuiat de cand lumea, ma si astept sa ma duc acolo si sa gasesc inauntru numai schelete imbracate elegant, cu falangele infipte in cutii cu floricele pietrificate. Cat doamne iarta-ma tine filmul ala?
Chelnerita s-a oprit de tot, parca i s-au terminat bateriile si s-a pus la reincarcat. Isi roade linistita unghia de la degetul mic, privind concentrata intr-un punct situat undeva intre tabloul cu trupa care canta jazz si afisul cu femeia imbracata in negru. Imi dreg glasul, poate isi revine. Nici un efect.
Fetita mi-a surprins privirea si eu am intors capul ca idiotul. Chiar mi-e mila de ea, ca incerc sa ma pun in locul ei, si nu mi-ar placea sa am manusi rosii. Chiar daca nu imi place frigul, prefer sa merg fara manusi decat sa port manusi rosii. Ah, fir-ar, acum, indiferent ce fac, am impresia ca fetita se uita la mine si ma uraste de moarte. Ma trec toate transpiratiile. Chelnerita se apropie cu cafeaua in mana si ma minunez: nu cred sa fi vazut vreo chelnerita care sa mearga atat de incet. Sau poate sunt eu nerabdator, ceea ce s-ar explica, avand in vedere ca asta e a patra cafea pe ziua de azi. Probabil ca ar putea sa intre in Cartea Recordurilor: cea mai inceata chelnerita din lume. De fapt, stai asa, ca e aiurea; daca se face o competitie intre cele mai lente chelnerite, n-au decat sa stea pe loc. Si castiga cea care ramane ultima in picioare.
Cafeaua e fierbinte si amara. La prima inghititura, mi se pare atat de amara, incat ma trece un fior. Iar chelnerita sta langa mine, si ma priveste de sus, cu unghia intre dinti, incercand sa imi desluseasca pe figura daca imi place cafeaua sau nu. O las asa cateva clipe, sa vad ce face. Nu face nimic, doar ca la un moment dat isi arcuieste sprancenele in semn de mirare. Atat de lent, incat imi aduce aminte de motanul gras pe care il aveam cand eram mic, si care era atat de lenes, incat ii era lene sa clipeasca. Chelnerita nu e grasa, si nici nu seamana a motan, de fapt, nu are nimic din gratia vreunei feline de care stiu eu. Asa ca ii fac semn din cap ca e ok cafeaua, iar ea da sa plece. Si atunci imi vine o idee.
– Nu va suparati, zic.
Ea se intoarce pe jumatate, si apoi face o semi-pirueta pe piciorul stang.
– Aveti idee unde sunt parintii fetitei de acolo? si ii fac semn spre coltul din spatele ei.
Chelnerita ramane descumpanita o clipa, si priveste in jur ostentativ, ca o Alice proaspat picata in Tara Minunilor.
– Care fetita? ma intreaba pe un ton usor sarcastic.
Ma inclin peste spatarul scaunului, si vad ca la masa nu mai e nici o fetita. E trecut de doua si jumatate, nu se mai aude nici musca prin cafenea, iar la masa din colt nu mai e nici o fetita. Doar o pereche de manusi rosii. Nu mai stiu ce sa zic, m-am blocat. Imi vine sa o intreb pe chelnerita: “Ce-ai facut cu fetita?” dar cred ca ar suna straniu. E destul de evident ca ea nu stie de nici o fetita. Nici n-am observat cand a iesit. De fapt, n-a iesit, ca usa are clopotei si s-ar fi auzit. Poate ca parintii ei au fost mancati de perechea de manusi rosii. A durat un pic pana sa-i digere, si acum au halit-o si pe fetita. Asa, la sfarsit, ca are carnea mai frageda.
– Ah, uite ca si-a uitat cineva manusile, face chelnerita, si se indreapta spre masa.
Imi vine s-o atentionez: “Stai asa! Nu le atinge! Or sa te inghita! Si mie cine imi mai aduce cafeaua? Cum ramane cu localul?” Deja parca vad si pagina de ziar: “Pereche de manusi rosii scapate de la Zoo. Orasul in teroare”. “Chelnerita devorata de Manusile Demonice. Clientii traumatizati”. Dar uite ca ospatarita a luat deja manusile de pe masa, si le analizeaza ca pe o specie noua de orhidee.
Bate cineva in geam, si eu ma sperii de ma trec iar transpiratiile. Prietena mea e afara, a iesit de la film si imi face cu mana. Ptiu ce m-am speriat. Imi iau haina si las banii pe masa, nu mai cer nota de plata, ca se topeste zapada de afara pana ajunge la mine. Deschid usa si ascult, in trecere, sunetul de clopotel. Cu siguranta ca l-as fi auzit. Unde o fi disparut fetita? Inainte sa inchid usa, mai arunc o privire prin cafenea. Nici urma de fetita, doar chelnerita care ma priveste de la bar, cu o unghie in gura. Ciudat, de obicei, persoanele nervoase isi rod unghiile.
E cam frig afara.

============================

*Daca va intrebati ce cauta o musca intr-o cafenea, iarna… ei bine, si eu ma intreb acelasi lucru. N-ar trebui sa fie inghetata, pe undeva?

***

Revista de Povestiri

.nocturna.

-Care ploaie? întrebă vecinul, îndreptându-şi privirea spre cerul senin, neted şi curat ca oţelul.
David se scărpină în creştetul capului, confuz.
-Care o sa vină, răspunse, ca pentru el.
Vecinul ridică din umeri, uşor amuzat. Satul, fierbinte ca un cuptor, părea că se topeşte în arşiţa de vară. Nici o boare de vânt, nicăieri. O linişte sinistră, înăbuşitoare, amuţise pâna şi greierii.
-O să plouă, spuse David, fără să pară, totuşi, prea convins, şi începu să se îndepărteze de gard.
Primii paşi se împleticiră în iarba deasă. Soarele era pur şi simplu năucitor.

***

La umbra nucului nu era cu mult mai răcoare. Rădăcinile lui noduroase arătau ca o mână diformă, încercând, cu un efort chinuitor, să stoarcă ultimele rămaşite de apă din ţărână. De jur-împrejur, răsfirate ca o pânză de păianjen, crăpăturile din pământ erau îndeajuns de adânci încât să te împedici în ele.
Hamacul scârţâia la răstimpuri, tulburând în valuri ascuţite marea de linişte ce se aşternuse, înca de la începutul zilei, în sat. Aerul devenea greu de respirat, încărcat de dogoare şi praf.
David se simţea bolnav. Bolnav ca de o febră exterioară, ce nu îi aparţinea. Fiind prea cald ca să mai şi transpire, cu buzele uscate, nu se simţea în stare să facă altceva decât să clatine hamacul încet, cu piciorul ce îi atârna în afară, atingând pământul cu vârfurile degetelor.
Toate plantele care crescuseră la umbra nucului erau firave şi uscate, secătuite ca de un duh rău. Un miros uşor amărui se simţea din ce în ce mai intens, pe măsură ce soarele se înălţa pe cer.
Un greiere începu să cânte cu îndrăzneală, însă cântecul lui monoton începu să se stingă, apoi amuţi de tot, de parcă murise.

***

-Stai! strigă David, speriat, fără să ştie nici el de ce.
Tresarise puternic în hamac, care începu să scârţâie şi mai sinistru, semănând mai degrabă cu un scrâşnet de dinţi. Visul se risipi ca şi cum nu ar fi fost, iar David rămase năuc, gâfâind, întrebându-se unde se află. Frunzele nucului, chircite, chiar şi ele, de fierbinţeală, cerneau fire necruţătoare de lumină care se înfigeau în solul despicat de secetă. Din varful dealului se vedeau micile acoperişuri din sat, apăsate de căldură.
Era cel mai mare nuc de aici. Având o vârstă nemaiştiută de nimeni, aproape că nu fusese atins de trecerea timpului, afară de una din crengile cele mai groase, crăpată de trăsnet, într-o noapte frământată de furtună. Bătrânii au spus atunci că e semn de la zei, şi au proorocit, ghicind în cărţi şi în oase de peşte, nenorocire mare. Trecuseră, însa, zeci de ani de atunci, şi singurele mari nenorociri au fost, poate, schimbările de putere de la conducerea ţinutului. În rest, obişnuitele morţi, bătrânii satului, care se duceau, unul câte unul, ca şi cum s-ar fi chemat, de sub pământ, unii pe ceilalţi.
Satul rămânea, parcă, la fel de bătrân. Aşa cum îl ştia David de când era copil, când venea la bunici, şi se legăna, verile, în acelaşi hamac ca şi acum.
Fruntea îi era plină de broboane mari de transpiraţie care acum alunecau lent, urmând curbura sprâncenelor, pe obraji. Se simţeau ca atingerile unor degete nevăzute, ceea ce îl înfiora.
În depărtare, pe celălalt deal al satului, se cobora, domol, un bătrân pe o bicicletă veche. Părea din altă lume, deformat de fuioarele de căldură, o apariţie deşertică şi înşelătoare, deplasându-se prea repede pentru a fi reală, şi prea lent pentru a fi credibilă.

O boare de vânt. Deşi fierbinte, David se simţi recunoscător, şi se întoarse pe cealaltă parte, pentru a o simţi pe obraji şi buze. Chiar sub hamac, o şopârlă de un verde cenuşiu, cu o coadă lungă şi delicată, se strecură într-o crăpătură, ca mai apoi, câteva clipe mai târziu, să iasă din nou la lumină, câţiva metri mai departe. “Poate e altă şopârlă”, se gândi, toropit, David. Mintea îi funcţiona greoi, încleiată parcă de arşiţă. Orele păreau ca trec la fel de greu. Ca şi cum, în ciuda căldurii, totul îngheţa.
Gheaţă. Imediat cum acest cuvant îi străbătu, fugar, mintea, pe David îl trecură fiorii. Visul. Ploaia. Ea.
Cu paşii uşori, precauţi, cu siguranţă că Ea îl veghează, amuzată, de unde nu poate fi văzută. Cu ochii de ploaie, şi degete reci şi subţiri de copilă, Ea îi urmăreşte fiecare mişcare. Îi ghiceşte gândurile.
David se răsuci din nou în hamac, tulburat. E o prostie. E un miraj. Delir şi febră. De la căldură. “Da, de la căldură trebuie să fie”, repetă, în gand, David. Apă. “Mi-e sete”.
Fântana, păru, brusc, mult prea departe. Poate nici nu era acolo, dar dogoarea, vicleană, îl înşela. Sau poate chiar Ea îi juca feste, cu şoldurile ei ca de fântână, şi mâna, oblică, atârnând ca o cumpănă. Ca închise de degete crâncene şi usturătoare, pleoapele lui David se strânseră.
Acum îi auzi paşii. Sprinteni. Şi râsul, ca de copil, verde şi crud. Încercă să deschidă ochii, dar nu izbuti. Foşnetul rochiei Ei subţiri, diafane. “Ba nu, e doar vântul.”
Şoapta Ei, chiar la ureche: “Aici sunt, dar plec curând…”
-Stai! strigă David, buimac, iar hamacul scrâşni, dureros, din toate încheieturile.

Întuneric. Norii se învolburau deasupra satului, ca veniţi de niciunde. Primele boare de vânt au zburătăcit găinile şi au făcut caii să necheze, înfricoşati. Doar vântul s-a oprit în piciorul dealului, iar frunzele nucului s-au clătinat, lin, ca atinse de şoapte.
I-a simţit degetele blânde pe frunte. Ca fermecat, a rămas întins în hamac, cu ochii închişi şi inima zbătându-i-se în piept, precum un canar într-o colivie mult prea mică. “Aici sunt, dar plec curând…”
Buzele, amorţite, fremătau. Paralizate ca de o licoare magică, braţele rămaseră inerte, pe lânga trup.
Rochia Ei diafană îi atinse pieptul, apoi coapsele, uşoară ca o petală de cireş. Buzele Ei de gheaţă, chiar la ureche: “Ce faci, dormi? Aici sunt…” Fiori reci, ca un frison, pe braţe, pe gât, pe spate…
Răsuflarea Ei, ca o auroră boreală, unduindu-se pe sub pleoape. Sărutul ei, umed. “Unde eşti, David? Eu sunt aici…”
Când de sus, când din dreapta sau stânga, Ea e pretutindeni. Freamătul, ca de pârâu, al părului ei umed. Atingerea Ei, îi îngheată sufletul. “Sufletul, unde îţi e? Dă-mi-l mie. Plec curând…” Fiorii, ca nişte gheare, îi smulg carnea de pe oase. Şoaptele, cioburi perfide, se înfig direct sub craniu. Îmbătător, trupul Ei se scurge peste al lui, prin vene şi artere, prin organe, prin gânduri. Îl secătuieşte, îl devorează, îl nimiceşte, îl spală şi îl scurge în tainiţa pământului.
“David, hai…”
“Hai cu mine…”
“Hai în casă…”

-Bunica ta spune că nu a mai vazut aşa ploaie de când era mică…
David, buimac, privi pe fereastră.
-Tu chiar nu ai simţit când începe ploaia…? întreba Melanie, iscoditoare. Nici pe mine nu m-ai auzit, când te-am strigat?
Apa se scurgea învolburată, pe uliţă. Satul era spălat de o ploaie cum nu a mai văzut bunica lui de cand era mică…
-Hei, cu tine vorbesc, zâmbi ea. Unde eşti?
Norii se răzbunau, suparaţi pentru cine ştie ce faptă necutezată, scuipând cu ploaie şi trăsnete, măturând satul în averse nimicitoare.
-Aici sunt, răspunse David, într-un târziu.
Melanie îl cuprinse în braţe, de la spate. Degetele ei se strecurară printre ale lui.
-Dar sufletul… sufletul unde îţi e? şopti ea.

[*Scrisa in noaptea de 6-7 August, cand a plouat in Bucuresti. Si am plouat si eu. A fost frumos.]
[*Coloana sonora care m-a ajutat sa imi creez starea necesara pentru a ma apuca de scris e alcatuita in cea mai mare parte de piese de la Pink Floyd, Kings of Leon, si cateva piese, selective, de la Ashram, Ophelia’s Dream si Arcana.]
[*Mi-a luat cateva ore sa o scriu, cred ca vreo doua. Pana la 4 si jumatate dimineata.]

[*Dedicata: pentru Miruna, care mi-a deschis apetitul de scris.]
[*Dedicata: pentru Sihaya, care mi-a dat o parte din muzica.]
[*Dedicata: pentru Alina, care m-a ajutat sa plou.]
[*Dedicata: pentru noaptile magice din Cismigiu, in special cea in care ne-a plouat.]

.Partea 6+7=13.

~Partea 6~

Lumina zorilor pătrunse, sfioasă, prin geamul aburit. Trenul îşi urma drumul, netulburat. Melanie se întoarse în compartiment abia după ce mâncă pe hol, după ce merse la toaletă, fumând, cu ocazia asta, pe furiş, o ţigară şi simţindu-şi picioarele mai reci decât de obicei. David adormise în urmă cu câteva ore. Avea un somn agitat, probabil populat de vise stranii, mai obositoare decât starea de veghe. Îi mângâie cu tandreţe fruntea, simţindu-i din plin tensiunea şi zbuciumul, gândindu-se că poate în felul acesta, îl va linişti. Într-adevăr, după o vreme, David păru mai relaxat, deşi chipul lui trăda o suferinţă greu de depăşit.

–          Ce e în mintea ta, David…? şopti Melanie, atentă să nu îl trezească. Where are you…? Acum sunt aici, dar nu pentru mult timp… I’ll be gone soon…

~Partea 7~

Când David se trezi, era singur în compartiment. Avu nevoie de câteva minute bune pentru a îşi pune gândurile în ordine, şi pentru a separa visele de realitate. Ajunse să se întrebe serios dacă Melanie era reală sau nu, întrucât era singur, iar în compartiment nu era decât rucsacul lui. Se simţea extrem de confuz, ca şi cum ieşise dintr-o comă îndelungată. Geamul aburit îi părea ciudat de alb, şi la început nu putea să înţeleagă de ce nu se vede nimic prin el. Avu nevoie să meargă până la baie şi să se spele pe faţă cu apă rece, lucru care îl readuse cât de cât cu picioarele pe pământ. Însă realiză cu adevarat cât de confuz se trezise în momentul în care se reîntoarse în compartiment. Geamul era doar aburit, iar bancheta nu era făcută din piatră, aşa cum avusese impresia. Mai mult de atât, pe măsuţa din faţa geamului recunoscu dovezile clare ale existenţei Melaniei. Cartea pe care o citea, aşezată peste eşarfa cea verde, frumos împăturită.

Avu nevoie de câteva momente pentru a îşi face curaj să se apropie. Eşarfa încă păstra parfumul Melaniei, pe care David îl inspiră adânc, cu ochii închişi. În faldurile eşarfei găsi un bileţel pe care era scris numele unui oraş şi o adresă. Pe prima pagina a cărţii era scris:

“Nu exişti decât tu. Te îmbrăţişez cu vise, Melanie.”

~~~

Acum, sunteţi îndeptăţiţi să citiţi/recitiţi şi celelate poveşti mai vechi cu David şi Melanie, care mie îmi sunt foarte dragi. Le găsiţi aici:

Mai jos NU sunt aceleaşi lucruri pe care le-aţi citit la fiecare post. Măcar la sfârşit, am schimbat şi eu poezia.

[Acestea sunt ultimele două părţi pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Aşa cum am spus şi până acum, mi-am dorit să îmi pun personajele în situaţii dificile, din care să le fie şi lor greu să iasă. Acum, că le-am recitit pe toate, îmi dau seama că nu am reuşit prea bine. Nu ştiu, poate nu ar fi trebuit să le scriu pe toate odată.]

[Din feedback-urile primite de la voi, am desprins câteva idei:

1. Unele fraze puteau să fie puţin mai lungi. Aşa, sună a roman poliţist, şi nu, nu asta mi-am dorit. (mulţumesc Oliul)

2. Melanie vorbeşte prea mult pe engleză. Într-adevăr, trebuia doar să strecoare cuvinte, aşa încât să nu sune forţat. În schimb, ea spune propoziţii întregi pe engleză. În plus, unele bucăţele de dialog sunt puţin trase de păr. (mulţumesc Cha0tiqu3)

3. M-am implicat prea mult în personalitatea personajelor, în special la David. (mulţumesc susamintita şi Danutza)

4. Partea a 4-a sună ca un fel de element de legătura între părţile anterioare şi cele ce urmează (a se citi “partea a 4-a e cam de umplutură”) (mulţumesc susamintita)

5. M-am apucat de scris povestea fără să am un plan stabilit dinainte. Mi-am dorit să îmi pun personajele într-o situaţie dificilă, şi se pare că situaţia dificilă se termină în momentul în care începe partea 1 (mulţumesc susamintita şi Georgiana)

6. Mi-am schimbat stilul foarte mult de la partea 1 până la sfârşit, sau cel puţin aşa am eu impresia. Până să ajung la capăt, am uitat cum am scris la început. ]

[Aş mai avea de zis din nou că fără anumite persoane nu m-aş fi apucat să scriu poveştile astea, şi fără anumite persoane, aş fi scris fără să învăţ nimic. Aşa că: mulţumesc Nico, Medi, Dănutza, Gabriela, Ioana, Adi, Andreea, Irina, Andra, Vehrim, Ghilimei, Anna, Georgiana, Patricia… şi celorlalţi pe care i-am omis (cu toţii m-aţi ajutat, intenţionat sau nu). Nu în ultimul rând, mulţumesc lui David, Roxannei şi Melaniei, pentru deschiderea de care au dat dovadă acceptând să devină personajele mele. ]

[Surse de inspiraţie: realitatea inconjurătoare; filmul “21 grams“; Kings of Convenience cu piesele Mrs. Cold, Boat Behind, Surprise Ice, My Ship Isn’t Pretty şi Toxic Girl >> I love these guys; Dave Matthews cu Some Devil; ceaiul Masala: ceai negru nepalez, bucăţi de scorţişoară, seminţe de anason, cuişoare, bucăţi de ghimbir, coriandru, piper negru, nucşoară, seminţe de chimen; Dunhill.]

[Sper că nu am uitat pe nimeni şi nimic. Bineînţeles că am uitat ^__^ Întotdeauna se întâmplă. Dacă îmi amintesc ceva în plus, o să menţionez la comentarii.]

.Partea 5.

~Partea 5~

 

Era mult trecut de miezul nopţii când Melanie a strigat în somn. David a încercat să o liniştească, fără prea mult succes. Fata a rămas tăcută o vreme, închisă în lumea ei, pe care David încerca să o descifreze. “Oare ce anume a făcut-o să strige aşa? Ce vise nu îi dau pace…? Cine ştie ce trecut tulbure o fi având…” O privi din cap pâna în picioare, căutând indicii. Era îmbrăcată simplu şi destul de elegant, sau poate era eleganţa ei nativă ce îi accentua graţia caracteristică. Existau anumite discrepanţe între felul ei de a se purta şi stilul vestimentar, dar diferenţele erau greu de definit. Se simţea o energie latentă în gesturile ei, puternice, dar care nu îi afectau feminitatea, ci, din contră, păreau să o sublinieze. Din locul de unde era, David putea să observe un trup suplu, uşor atletic, dar cu linii rotunjite şi armonioase, ascuns de hainele care stăteau firesc, natural, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. În antebraţul drept, aşezat peste cel stâng, se citea o încordare stăpânită. Degetele fremătau, neliniştite, împletind, parcă, fire nevăzute.

David se simţi, brusc, dezamăgit. Toate lucrurile pe care le discutase cu Melanie, şi toate legăturile create, se destrămau aproape vizibil, topite de intensitatea tăcerii ce zvâcnea în compartiment. Trenul nu mai făcea nici un zgomot, plutea, undeva într-un spaţiu anonim, în care era nevoie de mai mult de atât pentru a purta cuvintele dinspre nişte buze către nişte urechi. O privea pe Melanie cum respiră, şi avea senzaţia acută că respira tot aerul din compartiment, subţiindu-l. Parcă şi lumina, şi aşa palidă, îşi pierduse din intensitate. Melanie ocupa tot spaţiul, făcându-l pe David să se simtă mic şi lipsit de strălucire.

–          Până unde vrei să mergi? întrebă ea, din senin.

Cuvintele sunară suprarealist, iar David avu impresia că se lovesc de pereţi, agitate, până când, istovite, plutesc pe podea, precum eşarfa verde. Aproape că le şi putu vedea: arătau ca nişte degete subţiri şi lungi, din care dădeau ca din nişte aripi. Gândul îl infioră.

–          Nu m-am gândit încă până unde merg, vorbi David, atent să suprindă vreun foşnet de aripă. Am plătit un bilet până la capăt de linie. Nu ştiu dacă o să merg până acolo, sau o să cobor la următoarea staţie. Pentru mine, trenul ăsta nu merge nicăieri. Nu are o destinaţie anume, ci doar se îndepărtează de ceva. Şi cu cât creşte distanţa, cu atât e mai bine. Sau, cel puţin, asta zic acum… Cu fiecare milimetru parcurs, simt cum se rupe ceva în mine, ceva ce speram că e deja rupt şi vindecat. E ca atunci când întinzi un elastic, din ce în ce mai mult. Aştept momentul în care o să plesnească… Nu fug de nimic, cred că nimicul a fugit de mine înainte… Mă simt foarte străin, acum. Străin de drumul ăsta, străin de tren, străin de tine, de compartimentul ăsta. Străin de hainele astea şi până şi de carnea mea, spuse David, molcom, şi zâmbi. Ştii, când am plecat, mi-am pus în rucsac doar strictul necesar.

Se aplecă înspre Melanie şi şopti:

–          Nu cred că îmi vor folosi la ceva lucrurile alea. Am senzaţia asta mereu când fac cumpărături printr-un hypermarket. Atâtea lucruri de care nu am nevoie… Acum, parcă eu sunt hypermarketul. Plin cu lucruri inutile.

Inspiră şi expiră adânc.

–          Plin cu pensule numărul 4…

Trenul intră într-un tunel, iar, pentru o vreme, zgomotul roţilor fu amplificat. Luminile clipiră, apoi se stinseră, până când trenul ieşi din tunel. Atunci, Melanie spuse tremurat:

–          Nu asta te-am întrebat.

În acel moment, totul se răsturnă în mintea lui David. Nu mai fu în stare să zică nimic.

 

~~~

[Aceasta este a cincea poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

.Partea 4.

~Partea 4~

 

–          So, was that your girlfriend?

–          Poftim?

–          Tipa cu care erai pe peron. Era prietena ta? repetă Melanie.

–          Oh… făcu David, şi căzu pe gânduri câteva clipe. Hei, dar ştiu că ai ceva memorie!

–          Vizuală, completă fata. Sunt pictoriţă, ce naiba. V-am văzut când stăteaţi pe gărduleţ. She was blonde-red haired, era îmbrăcată cu o haină frumoasă, brownish, şi avea ghete de munte. Iar tu fumai Dunhill.

–          Impresionant… surâse David. Ce culoare aveau ochii ei?

–          Grey blue. Şi rame roşii la ochelari, răspunse Melanie fără să se gândească, cu o mândrie evidentă şi cu un zâmbet larg. Anyway, was she? Your girlfriend?

David expiră fumul într-un oftat:

–          Nu chiar.

Melanie rămase în aşteptare, măsurând greutatea vorbelor lui. Apoi, repetă, ca pentru ea:

–          Nu chiar… hm.

–          Tipul cu care te ţineai de mână era prietenul tău? încercă David să întoarcă discuţia.

Fata zâmbi surprinsă.

–          Aha, deci nu suntem singurii cu memorie bună…! spuse ea, în timp ce stingea ţigara, strivind-o de marginea unui coş de gunoi. Şi tu nici măcar nu eşti pictor. Chiar, cu ce te ocupi?

Trenul fluieră scurt, iar cei doi urcară în tren.

–          Nu schimba subiectul, Melanie… insistă David, în drumul spre compartiment.

Se aşezară la geam, faţă în faţă. Melanie îşi scotea, tacticos, haina, pe când David rămase îmbrăcat şi aşteptând răbdător un răspuns. După ce fata se făcu comodă, rămase nemişcată, privindu-l. Duelul din priviri continuă înca o scurtă vreme, până când David destrămă tăcerea:

–          Well…?

“Well… m-a corupt şi pe mine, de vorbesc în engleza”.

–          Well, think, David. We were holding hands. What on earth does that mean? Nu părea să fie tatăl meu, nu? Şi chiar şi asa, tu te mai ţii de mână cu mama ta la vârsta asta? zâmbi Melanie, făcând-o pe isteaţa, şi simţindu-se bine în acest rol.

–          Mda… oftă David, simţindu-se învins.

În compartiment se lăsă din nou liniştea, ca o pânză fină. În timp ce David se gândea că agresivitatea ei e atrăgătoare (lucruri care îi plac la ea), fata căzu din nou pe gânduri. Trenul se strecura din nou prin întuneric. Oamenii din compartimentul vecin încetaseră să mai vorbească. Poate dormeau. Poate nici nu mai erau acolo. Ultimul lucru pe care l-a mai spus Melanie, înainte să adoarmă, a fost:

–          I’ll never go back there, anyway…

Şi, după o pauză, adăugă:

–          Tot nu mi-ai spus cu ce te ocupi.

David nu se obosi să răspundă, întrucat nici nu părea că fata aşteapta vreun raspuns. Închisese ochii deja. Şi la un moment dat, adormi.

 

~~~

[Aceasta este a patra poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]