.Partea 5.

~Partea 5~

 

Era mult trecut de miezul nopţii când Melanie a strigat în somn. David a încercat să o liniştească, fără prea mult succes. Fata a rămas tăcută o vreme, închisă în lumea ei, pe care David încerca să o descifreze. “Oare ce anume a făcut-o să strige aşa? Ce vise nu îi dau pace…? Cine ştie ce trecut tulbure o fi având…” O privi din cap pâna în picioare, căutând indicii. Era îmbrăcată simplu şi destul de elegant, sau poate era eleganţa ei nativă ce îi accentua graţia caracteristică. Existau anumite discrepanţe între felul ei de a se purta şi stilul vestimentar, dar diferenţele erau greu de definit. Se simţea o energie latentă în gesturile ei, puternice, dar care nu îi afectau feminitatea, ci, din contră, păreau să o sublinieze. Din locul de unde era, David putea să observe un trup suplu, uşor atletic, dar cu linii rotunjite şi armonioase, ascuns de hainele care stăteau firesc, natural, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. În antebraţul drept, aşezat peste cel stâng, se citea o încordare stăpânită. Degetele fremătau, neliniştite, împletind, parcă, fire nevăzute.

David se simţi, brusc, dezamăgit. Toate lucrurile pe care le discutase cu Melanie, şi toate legăturile create, se destrămau aproape vizibil, topite de intensitatea tăcerii ce zvâcnea în compartiment. Trenul nu mai făcea nici un zgomot, plutea, undeva într-un spaţiu anonim, în care era nevoie de mai mult de atât pentru a purta cuvintele dinspre nişte buze către nişte urechi. O privea pe Melanie cum respiră, şi avea senzaţia acută că respira tot aerul din compartiment, subţiindu-l. Parcă şi lumina, şi aşa palidă, îşi pierduse din intensitate. Melanie ocupa tot spaţiul, făcându-l pe David să se simtă mic şi lipsit de strălucire.

–          Până unde vrei să mergi? întrebă ea, din senin.

Cuvintele sunară suprarealist, iar David avu impresia că se lovesc de pereţi, agitate, până când, istovite, plutesc pe podea, precum eşarfa verde. Aproape că le şi putu vedea: arătau ca nişte degete subţiri şi lungi, din care dădeau ca din nişte aripi. Gândul îl infioră.

–          Nu m-am gândit încă până unde merg, vorbi David, atent să suprindă vreun foşnet de aripă. Am plătit un bilet până la capăt de linie. Nu ştiu dacă o să merg până acolo, sau o să cobor la următoarea staţie. Pentru mine, trenul ăsta nu merge nicăieri. Nu are o destinaţie anume, ci doar se îndepărtează de ceva. Şi cu cât creşte distanţa, cu atât e mai bine. Sau, cel puţin, asta zic acum… Cu fiecare milimetru parcurs, simt cum se rupe ceva în mine, ceva ce speram că e deja rupt şi vindecat. E ca atunci când întinzi un elastic, din ce în ce mai mult. Aştept momentul în care o să plesnească… Nu fug de nimic, cred că nimicul a fugit de mine înainte… Mă simt foarte străin, acum. Străin de drumul ăsta, străin de tren, străin de tine, de compartimentul ăsta. Străin de hainele astea şi până şi de carnea mea, spuse David, molcom, şi zâmbi. Ştii, când am plecat, mi-am pus în rucsac doar strictul necesar.

Se aplecă înspre Melanie şi şopti:

–          Nu cred că îmi vor folosi la ceva lucrurile alea. Am senzaţia asta mereu când fac cumpărături printr-un hypermarket. Atâtea lucruri de care nu am nevoie… Acum, parcă eu sunt hypermarketul. Plin cu lucruri inutile.

Inspiră şi expiră adânc.

–          Plin cu pensule numărul 4…

Trenul intră într-un tunel, iar, pentru o vreme, zgomotul roţilor fu amplificat. Luminile clipiră, apoi se stinseră, până când trenul ieşi din tunel. Atunci, Melanie spuse tremurat:

–          Nu asta te-am întrebat.

În acel moment, totul se răsturnă în mintea lui David. Nu mai fu în stare să zică nimic.

 

~~~

[Aceasta este a cincea poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

Advertisements

The URI to TrackBack this entry is: https://wordrainink.wordpress.com/2011/02/24/partea-5/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 CommentsLeave a comment

  1. I like how things are going:D Cred ca s-a strecurat ceva greseala aici: @arătau ca nişte degete subţiri şi lungi, DIN care dădeau ca din nişte aripi.” Din-ul ala boldat nu cred ca-si are locul acolo. Sau n-am inteles eu bine ce vroiai sa spui. In rest, sunt inca amazed de alaturarile foarte interesante de cuvinte si de creativitatea ta in general:D Thumbs up!

    • “Cuvintele sunară suprarealist[…] Aproape că le şi putu vedea: [cuvintele] arătau ca nişte degete subţiri şi lungi, din care dădeau ca din nişte aripi.” Simplificat, suna cam asa: “cuvintele aratau ca niste degete din care dadeau ca din niste aripi.” Does it makes sense?

      Multumesc 🙂

  2. It doesn’t make sense, but it’s ok:giggle:


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: