.Partea 3.

~Partea 3~

–          Mă gândesc mereu, rosti gânditor David, când aştept într-o staţie de autobuz. Sau de tramvai. Care întârzie. Mă gândesc că nu îmi place să aştept. La fel şi cu statul la semafor.

Melanie păru că vrea să zică ceva, dar îl lăsă să continue.

–          Stai la semafor. Stai în staţie. Stai, pur şi simplu. Stai, când sunt atâtea lucruri de făcut. Vorba aia, nu sta degeaba, că degeaba stai… Bine, până la urmă, şi statul ăsta are rolul lui…

Fata zâmbi, ca şi cum ar fi vrut să spună acelaşi lucru.

–          Oricum, aştept în staţie şi mă gândesc că parcă aş merge pe jos, nu contează distanţa. Dar mai ales când am o stare proastă, sau, pur şi simplu, nu am chef să aştept. Sau chiar mă grăbesc să ajung undeva. Şi am mereu dilema asta: dacă plec pe jos, e posibil să ajung la destinaţie mai repede decât aş fi ajuns cu autobuzul. Nu e foarte probabil, dar e posibil, nu?

Fata încuviinţă.

–          Adică, poate e vreun accident pe undeva şi circulaţia e blocată. Dar, ştii…? Îmi zic: cu cât întârzie mai mult autobuzul. Sau tramvaiul. Care e probabilitatea mai ridicată? Ca autobuzul să vină mai repede, sau să nu vină deloc? Deloc însemnând în timpul în care am eu nevoie de el.

David o lăsă să se gândească câteva secunde, apoi continuă:

–          Cu cât întârzie mai mult, pe de o parte, cu atât creşte probabilitatea sa ajungă mai repede în staţie. Şi pe de altă parte, cu atât creşte probabilitatea ca autobuzul să nu vină, din cauza unui blocaj de trafic, sau orice alt motiv… Tu nu te-ai gândit la chestia asta niciodată?

–          Nu, nu cred să mă fi gândit… adică, nu ţin minte să mă fi gândit, răspunse, meditativ, Melanie. Oricum, sounds interesting.

“<<Oricum, sounds interesting>>” repetă, în gând, David. “Are un fel al ei anume de a strecura cuvinte pe engleză. Aşa încât să nu sune forţat. Şi are şi un accent frumos.” De fapt, de când începuse conversaţia cu Melanie, fata cu eşarfă verde, David nu făcea decât să sorteze lucrurile în funcţie de ea. Lucruri care îi plac la ea. Lucruri care nu îi plac la ea (la categoria asta, ce-i drept, nu găsise nimic). Lucruri care îi plac Melaniei. Lucruri care nu îi plac Melaniei. Cum ar fi, de pildă, pensulele nr. 4.

–          Nu am folosit niciodată pensula cu numărul 4. Numărul 3 mi se pare foarte useful. Pensula numărul 5 e destul de tocită, o folosesc foarte des când pictez. Dar numărul 4… untouched. Prin urmare, nu îmi place pensula cu numărul 4, spusese Melanie, la un moment dat, strâmbând din nas.

David nu mai ţinea minte cum ajunseseră la discuţia asta. Doar că a întrebat-o, apoi, dacă nu cumva are ceva împotriva tuturor lucrurilor pe care nu le foloseşte. “Ea a râs, apoi nu mai ştiu ce a zis, şi apoi am deviat de la subiect…”

Se lăsase liniştea în compartiment, şi noaptea se lăsase, la fel de subtil, peste dealurile printre care se strecura trenul. Un colţ al eşarfei verzi se clătina, atârnând peste marginea suportului pentru bagaje. Din compartimentul vecin se auzeau voci greu de identificat. David se uită la ceas din nou, fără să reţină ora nici de data aceasta. Simţea nevoia să umple spaţiul gol creat de linişte, dar nu ştia ce să zică. Melanie părea că se retrăsese în lumea ei, privind pe geam, în întunericul de afară. Trenul încetini şi se opri într-o staţie fără nume.

–          Fumezi?

–          Hai.

~~~

[Aceasta este a treia poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

Advertisements

The URI to TrackBack this entry is: https://wordrainink.wordpress.com/2011/02/23/partea-3/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 CommentsLeave a comment

  1. Tin sa mentionez ca ador numele pe care le-ai dat personajelor si ca am impresia ca vad particele din tine prin modul in care le-ai construit. Adica cred ca e inevitabil sa picuri in ele chestii care-ti plac, care nu-ti plac si un mod special de-a vedea lumea: cu lupa:D Keep it up!:D

    • Numele personajelor au o semnificatie aparte pentru mine, si sunt legate invariabil de copii. Ducand analogia mai departe, sper ca acesti copii sa creasca si sa se maturizeze, sa ii vad crescand sub ochii mei. Sa pot sa spun, la un moment dat: “ii stiu de cand erau atatica” 🙂
      Sigur ca personajele sunt parti din mine. Desi incerc sa le disociez pe cat posibil, ca sa le dau ocazia sa se poarte natural cu si intre ele insele. Si asa cum spuneam mai devreme, uneori picur cam mult din mine in ele. And that’s not fair.
      Thank you!

  2. :giggle: E important sa ca implicarea ta in viata lor sa fie subtila si doar putin evidenta, altfel, poate deveni predictibil. Bineinteles, daca cititorul te cunoaste. Pana la urma, it’s fair what you want. Daca vrei sa fie exact ca si tine si sa te maturizezi si sa te initiezi tu insuti odata cu ele, atunci why not?


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: