.Partea 2.

~Partea 2~

Kilometrii şi minutele se scurgeau greoi, de parcă alunecau înspre fundul unui borcan cu miere. Din această cauză, şi cărţile luate pentru drum se citeau greu, iar muzica de drumeţie din căştile călătorilor nu avea efectul aşteptat. Pentru că cerul avea o nuanţă uniformă şi o culoare ştearsă, era greu de ghicit cât este ceasul.

–          Nu te supăra, cât e ceasul?

David tresări şi o privi nedumirit.

–          Poftim? se bâlbâi el.

–          Ceasul. Cât este ceasul.

Se uită la încheietura mâinii.

–          Două fără douăzeci…

–          Mersi. Mi-a murit telefonul, se scuză fata, zâmbind sarcastic.

David se gândi că la plecare era singur în compartiment. Nici nu şi-a dat seama când intrase fata. Şi tocmai îşi dădu seama că nu are nici cea mai vagă idee cât era ceasul, deşi se uitase la cadran în urmă cu câteva secunde. Se uită din nou. Două fară douăzeci. “Au trecut abia 35 de minute de când am plecat. ” Analiză rapid decorul, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că e în acelaşi compartiment în care se aşezase la început. Rucsacul era la locul lui. “Nu am adormit. Ce naiba am făcut 35 de minute?” Încercă să îşi amintească la ce s-a gândit, şi brusc, o jumătate de oră i se păru a fi un timp extrem de îndelungat. Recunoscu în mintea lui fragmente de amintiri, imagini pe care nu le mai văzuse de mult timp. Precum lucrurile dintr-un cufăr din pod, cu nişte culori şterse, şi miros de carte veche. Chiar şi asa, nu reuşi să le pună cap la cap, pentru a le da un sens, aşa că reveni în prezent. Simţi discomfortul banchetelor de piele tare, curentul rece care se strecura pe lângă geam, scrâşnetul inegal al şinelor.

O privi pe fata de lângă el, şi i se păru cunoscută. Încercă să îi găsească un loc printre amintiri, dar se simţi descurajat. Ca şi cum tocmai ar fi făcut ordine într-un clasor cu timbre, şi după ce ar fi închis clasorul, ar fi găsit un timbru rătăcit. Pe care l-ar pune, invariabil, la sfârşitul clasorului, rămânând să îl aşeze la locul lui data viitoare. “Parcă întotdeauna rămâne un timbru rătăcit, pe undeva…”. Chipul ei, felul în care avea prins părul, cerceii, toate se pierdeau într-o mare lăptoasă. “Nu ştiu”, renunţă, într-un final, David.

“La un moment dat, eram în metrou, şi am văzut un tip, care îmi era foarte cunoscut, numai că nu puteam să îmi amintesc sub nici o forma de unde îl cunosc…” se gândi, la un moment dat, David, purtând un dialog imaginar cu fata de lângă el. “M-am tot uitat la el, până mi-a surprins privirea. M-a recunoscut şi mi-a zâmbit. Aşa că m-am dus înspre el, am dat noroc, şi i-am spus chiar aşa: <<Te cunosc de undeva, dar nu pot să îmi dau seama de unde…>> El a izbucnit în râs şi mi-a răspuns: <<Exact la asta mă gândeam şi eu. Te-am văzut înca de pe peron, şi acum încercam să îmi amintesc.>> Am mers împreună trei staţii, dându-ne cu parerea. Nu urmasem aceeaşi facultate, nu eram din acelaşi oraş şi nu am stat în acelaşi cămin. Nu păream să avem prieteni comuni.  Eu a trebuit să cobor, ca să schimb magistrala. Nu ştiu nici acum cine era. Nu l-am mai văzut de atunci.” În mintea lui, fata de lângă el părea uimită de asemenea poveste neobişnuită, şi zâmbea, fascinată. “De asta mă gândeam acum, de unde te ştiu?” Dacă i-ar spune lucrurile care îi treceau prin cap acum, ea oare aşa ar reacţiona? Poate că apoi şi-ar da amândoi cu părerea, încercând să dea de capăt poveştii. Ar afla ce facultate face, din ce oraş e şi ce prieteni are. Poate şi ea îl cunoaşte de undeva, şi nu ştie de unde.

O privi pe furiş: ţinea o carte pe genunchi, dar privea în gol. Avea degete frumoase, iar mâinile îi cădeau graţios în poala. Capul i se clătina în ritmul trenului. Părul castaniu, cu fire delicate şi subţiri, uşor ondulate, îi învăluia urechea stângă. “Nu te supăra că te întreb, dar ne cunoaştem de undeva?” o întrebă, imaginar, David. “Sună aiurea. Sună de parcă aş vrea să te agăţ sau ceva. Poate ar trebui să fie ceva mai direct. <<Am impresia că te-am mai văzut undeva…>>” Trenul se zdruncină, trezind-o din visare pe fata cu părul castaniu. În acelaşi moment, plutind, de deasupra lor căzu, chiar în mijlocul compartimentului, o eşarfă verde.

În mod normal, David ar fi trebuit să se gândească întâi: “Aha, iată de unde o cunosc. Am văzut-o pe peron.” Însă această revelaţie avu loc mai târziu. Întâi, David avu revelaţia faptului că Roxanne este incredibil de departe, îngheţată în ultima poziţie în care a văzut-o el, zâmbindu-i trist şi făcându-i cu mâna. Apoi, recunoscu eşarfa, şi făcu legătura.

–          Ah, spuse David, fără să îşi dea seama, pe moment, dacă fusese doar un gând, sau vorbise cu voce tare.

Fata ridică ochii de la eşarfa şi îl privi. “Am zis-o cu voce tare. Oare ăsta e singurul lucru pe care l-am zis cu voce tare, sau poate dialogul purtat cu ea chiar a fost real…” Se simţi confuz, negăsind o limită clară între mintea lui şi realitate. Preţ de câteva clipe, se priviră amândoi. Fata părea din ce în ce mai mirată, dar nu găsea nimic de zis. David se aplecă, ridică eşarfa şi i-o oferi.

Gestul de a se apleca şi senzaţia ţesăturii între degete îl treziră, şi brusc, situaţia i se păru comică. Nu se putu abţine să nu râdă, şi pentru a nu părea ciudat, îşi ascunse zâmbetul în palme.

–          De ce zâmbeşti?

David îşi ascunse întreaga faţă între palme, frecându-şi apoi obrajii, pentru a mima un gest cât de cât natural. “Nu m-am mai bărbierit. Am zis că mă bărbieresc înainte să plec, şi am uitat…”.

Îşi întoarse chipul către ea, şi zâmbetul îi apăru din nou pe buze, deşi încerca să îl reţină. Din cauza asta, buzele îi tremurară.

–          Oh, nu cred că vrei să ştii. E o poveste lungă.

Fata îi răspunse la zâmbet, părand uşurată. După câteva momente de tăcere, adăugă:

–          Îmi plac poveştile. And time is on our side.

~~~

[Aceasta este a doua poveste dintre cele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

Advertisements

The URI to TrackBack this entry is: https://wordrainink.wordpress.com/2011/02/23/partea-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

5 CommentsLeave a comment

  1. De data asta imi plac foarte mult comparatiile (de ex. nu m-as fi gandit niciodata la “de parcă alunecau înspre fundul unui borcan cu miere.”):D Way to goooo! I really really love it! Povestea asta complexa e atat de buna ca o carte super captivanta pe care-o citesti intr-o zi mohorata sau cand vrei sa uiti de problemele cotidiene.

    Thumbs up!:D Voted and suggested on stumble upon;)

    • Da, pentru mine, comparatiile astea sunt un fel de … everyday experience. Imi trec prin minte cand merg pe strada, in metrou, acasa, in timp ce fumez, cand mananc, tot timpul. Pe cele mai multe le uit, bineinteles. Iar atunci cand scriu, imi vin destul de natural, doar ca nu-mi place ca uneori le exagerez.
      Modelele mele sunt Marquez si Murakami. La Marquez imi place subtilitatea cu care insereaza fantasticul in real, si il banalizeaza, fara sa ii scada din importanta. La Murakami ador felul in care analizeaza detaliile din orice: personaje, obiecte, actiuni. Murakami reuseste sa faca o poezie din banalitatea si monotonia unui act precum a face spaghette sau a iti duce hainele la spalatorie. Are o naturalete incitanta in stilul lui de a scrie, frapant de sincer, induiosator de dulce si intrigant de fluid.
      Ma simt flatat pentru sugestia stumbleupon :”> Multumesc!
      >:D<

  2. 😀 I shall read things those two amazing persons wrote;) Stiam dintotdeauna de Marquez doar ca niciodata n-am avut curajul sa ma apuc de el auzind ca Un veac de singuratate e plictisitoare. Nu stiu cine mi-a spus. Stiu ca nu trebuie sa ma las usor influentata de parerile altora, but…

    Keep thinking like this everywhere you go:D It’s awesome si-n plus te ajuta mult ca practice pentru writing;)

    • Si mie mi-a mai spus lumea ca “Un veac de singuratate” e plictisitoare… Mie nu mi s-a parut. Am citit-o de doua ori, si mi-a placut cel putin la fel de mult de fiecare data!

  3. “Un veac de singuratate” e una dintre cartile cele mai de sine statatoare pe care le stiu…ceva de genul “Noaptea de Sanziene” a lui Eliade. In momentul in care o citesti trebuie sa nu existe termen de comparatie in capul tau, caci tinde sa devina, intr-adevar, plictisitoare.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: