.Partea 1.

~Partea 1~

–          Nu m-am gândit niciodată dacă îmi plac gările sau nu…

–          Păi gândeşte-te acum.

Era una din zilele aglomerate. Genul de zi de la care nu ştii la ce să te aştepţi. Fără o însemnătate specială, nu e sărbătoare, nu e weekend, nu e început de vacanţă, doar că sunt mulţi oameni în gară. Şi dacă ajungi târziu, începi să îţi faci griji că nu mai apuci să îţi cumperi bilet. “Şi biletele astea”, se gândi David, “parcă niciodata nu au acelaşi preţ. Uneori mai mult, alteori mai puţin, niciodată la fel…”.

–          E multă lume… şi e o mulţime pestriţă şi anonimă. Oameni care poate locuiesc aici, sau poate sunt doar în trecere. Oameni pe care n-o să îi mai vezi niciodată. Mi se pare, nu ştiu, cumva absurd…

–          Ce e absurd?

–          Hai să stăm jos.

Se aşezară pe gărduleţul de metal, al cărui vopsea verde era deja scorojită. David aruncă o privire de ansamblu asupra peronului, fără sa caute nimic anume. Trenuri, mucuri de ţigări, oameni grăbiţi, oameni care par să stea, pur şi simplu, oameni aşteptând să plece în călătorie.

–          Am avut mereu senzaţia asta ciudată, încă de când eram copil. Cănd mergeam cu şcoala, sau cu familia, în excursii. Pentru mine, erau lucruri noi, locuri noi, oameni noi. O senzaţie de necunoscut, o încântare pentru ochi şi pentru minte. Un vârf de munte sau o plajă înconjurată de o apă ale cărei limite nu le poţi cuprinde cu privirea. Încă de atunci, mă gândeam că acolo totuşi locuiesc oameni. E viaţa lor de zi cu zi. Se întorc de la serviciu, merg la piaţă. Şi poate nu mai văd nici plaja, nici muntele. Şi îmi aduc aminte exact… cred că aveam vreo 10 ani. Eram într-o excursie cu doamna învăţătoare, mergeam în şir, câte doi, ţinându-ne de mâini. Şi am văzut o femeie care a trecut pe lângă noi, era foarte tristă, şi avea lacrimi în ochi. Poate s-a certat cu soţul ei, poate a avut un deces în familie, poate i s-a spart o ţeavă de la baie şi i s-a inundat apartamentul… am avut atunci o senzaţie presantă şi străină. Aia era viaţa ei. Aparţinea atât de mult locului… Şi eu eram un străin, un trecător, care am participat involuntar la drama ei nespusă…

Roxanne nu zise nimic, privea în gol, aprobând, aparent absentă, din cap. David îşi scoase, liniştit, o ţigară, şi o aprinse cu gesturi lente.  Doi tineri trecură prin faţa lor, ţinându-se de mână. Ea avea o eşarfă verde, frumoasă. Părea puţin îngrijorată, i se citea încordarea în umeri, în trăsăturile feţei, în mers.

Un vacarm nedesluşit, amorf, se năştea continuu din glasuri, foşnete, sunete de paşi. Când şi când, un râset, un telefon sunând, o tuse înfundată, un troller zgomotos.

–          O să îţi simt lipsa, spuse, aproape şoptit, Roxanne.

David se mulţumi să tragă un fum adânc, încercând apoi să scoată rotocoale, conştient că nu va reuşi. Simţi o senzaţie stranie în stomac, ca şi atunci când era mic, înainte să se suie în autocarul care îl va duce în excursie. “Întotdeauna mi-era frică să nu mi se facă rău de maşină”, se gândi David să zică, dar îşi dădu seama că nu are nici un sens. Ea îşi strecură braţul sub al lui, căutandu-i palma. Găsi cinci degete reci, care tremurau aproape imperceptibil.

–          Ţie o să îţi fie dor de mine? întrebă Roxanne, urmărindu-i privirea, rătăcită prin mulţime.

Ochii lui David clipiră preţ de câteva secunde, de parcă ar fi vrut să îşi amintească ceva. Apoi băiatul îşi întoarse capul spre ea, şi îi studie, atent, chipul.

Îi venea să râdă, şi nu ştia de ce. “Nu e nimic de râs”, gândi David. “O să îmi fie dor de tine? Nu ştiu… cred că îmi era dor de tine de mult timp… de atât de mult timp, încât mi-a şi trecut.” Îi zâmbi fugar, şi apoi trase din ţigară, uitându-se în pământ.

–          Cred ca ar tebui sa merg.

“Ce ciudat a sunat asta. De parcă ar fi o replică dintr-un film. Întotdeauna sunt replici de genul asta în filme. Să mergem. Cred că ar trebui să mergem. Cred că ar fi mai bine să plec. Nu cred că e o idee bună, ar trebui să mergi acasă.”

O privi pe Roxanne, încercând să îi citeasca gândurile. Dar ea doar era acolo, aşteptand, poate, ca el să zică sau să facă ceva. Senzaţia din stomac se accentuă şi se extinse înspre piept. Inima începu să-i bată neregulat, sau cel puţin aşa percepu David.

Se ridică de pe gărduleţ şi îşi aşeză rucsacul în spate, atent să nu îl atingă cu ţigara. Roxanne era deja în picioare, încercand, cu gesturi nehotărâte, să îl ajute cu ceva. Apoi, cu paşi lenţi, porniră înspre tren. Ea îi căută palma, încă o dată, sperând să simtă o reacţie, însă David nu făcu decât să o lase să îi cuprindă degetele între ale ei.

Înainte să se urce în tren, un bătrân aflat pe peron i-a văzut îmbrăţişându-se şi a zâmbit imperceptibil. Nu avea de unde să ştie golul din sufletul ei, şi nici pustiul din inima lui.

Trenul a fluierat prelung, în timp ce Roxanne îl căuta pe David din priviri, pe la geamuri. Când trenul a început să se mişte, l-a recunoscut în al doilea vagon, şi i-a făcut cu mâna. Însă el nu i-a răspuns, ci doar a privit-o, uşor încruntat, clipind des, ca şi cum ar fi vrut să îşi amintească ceva. Avea fruntea lipită de geam, şi formase un mic cerc de aburi în dreptul nărilor.

În acelaşi timp, fata cu eşarfă verde îşi căuta locul prin vagoane, strecurându-se printre persoanele care îşi aranjau bagajele. Tânărul cu care era înainte se îndepartă, cu spatele, de peron, urmărind trenul care devenea din ce în ce mai mic. Din neatenţie, îl călcă pe picior pe bătrânul care zâmbise imperceptibil.

~~~

[Aceasta este prima dintre povestioarele pe care le-am scris în noaptea 22-23 Februarie, 2011.  Am pornit de la ideea că vreau să îmi pun personajele într-o situaţie atât de dificilă, încât să nu ştie nici ele cum să iasă de acolo. Nu am reuşit, cred, decât în procent de maxim 2.5%. Da, 2.5%, nu 25%. Şi da, procent de x%. Pleonasm.]

[Povestioarele astea se vor a fi, pe de o parte, nişte exerciţii, pentru că simt că stilul meu scârţâie grozav după atâta timp. Pe de alta parte, ele şi-ar dori să completeze şi să întregească alte povestioare, care s-au simţit orfane şi singure în tot acest timp. Totodată, ar trebui să le dea şi un oarecare sens, pentru că, în unele locuri, părea să le lipsească acest element.]

[Încurajat de Nico (şi nu numai), şi propulsat de: 1)ascultarea câtorva piese ale trupei Kings Of Convenience(Erlend Øye), mai exact, “Mrs. Cold”, “Boat Behind”, “Surprise Ice” şi “My Ship Isn’t Pretty”; 2.1) faptul că am revăzut filmul “21 grams”; 2.2) coloana sonoră a filmului “21 grams”, în special ultima piesă, Dave Matthews – “Some Devil” + mânat de dorinţa mea din ce în ce mai puternică de a mă întoarce la scris. Într-adevăr, am băut şi ceai negru şi am fumat două ţigări… Dunhill.]

[Cele nouă pagini scrise noaptea asta au fost scrise cam în 7 ore, fără pauză, de la ora 3 dimineaţa, până acum, adică 9:20. Am întâmpinat mici probleme în a îmi găsi cuvintele… cel puţin păreau mici atunci. După ce recitesc, voi vedea cât de mici sunt, de fapt. Nu mă aştept ca o pauză de luni întregi de la a scrie să rămână fără repercusiuni. ]

[Orice legătură cu persoane, fapte şi întâmplări reale ar fi încântătoare pentru mine, de aceea vă rog să-mi semnalaţi, dacă e cazul.]

[Mulţumesc pentru răbdarea de a citi. Feedback-ul este binevenit şi chiar încurajat.]

Advertisements

The URI to TrackBack this entry is: https://wordrainink.wordpress.com/2011/02/23/partea-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

11 CommentsLeave a comment

  1. Ma regasesc in fiecare ipostaza a personajului tau Roxanne, in tristetea si singuratatea ei… Si tocmai, din cauza subiectivismului meu, as continua povestea accentuand angoasa lor de despartire…

    • Traiesc de fiecare data un sentiment ciudat cand cineva imi spune ca se regaseste undeva in ceea ce scriu eu. In intamplari, in personaje. Pe de o parte, ma bucur, pentru ca pe mine asta ma leaga cel mai mult de cartile pe care le citesc: sa gasesc elemente comune [chiar si mici detalii, gesturi, vorbe, crampeie]. Pe de alta parte, traiesc “superstitia porumbelului” si ma intreb: “oare ce am facut ca sa merit asta?” E o senzatie nepamanteasca si greu de descris.
      Dar in concluzie, ma bucur ca te-ai regasit pe undeva pe acolo.
      Sper sa ai rabdarea de a citi si continuarea. Multumesc mult!

  2. I’ve missed you >:D<
    welcome back! ^^

    • I’ve missed “this me” myself!
      And missed you too, commenting on my writings 🙂
      So, welcome back, too!
      >:D<

  3. Hmm.. aparent situatia dificila in care ai vrut sa-ti pui oamenii a existat cam pana sa inceapa povestirea asta, iar de iesit din ea, vad ca ai tren.. nu te poti abtine 🙂
    La redat atmosfera, dap. De fapt, cred c-aici e mai pregnanta/impresionanta ea decat prezenta personajelor [which is somehow interesting]
    E o bucata [“Am avut mereu senzaţia…”] care pare mai curand luata dint-un articol de ziar decat scrisa de tine personal – ca stil. Iar stilul tau e mai misto, asa ca zic tine-l pe el treaz in continuu, nu te lasa sa scrii din inertie nici macar un cuvant.
    Si.. eu personal n-am prea inteles de-aici care-i chestia, ce se intampla intre ei doi [nush daca era in intentia ta sau nu asta]. Nu c-ar fi vreo contradictie, ci ca-i prea putin spus, sau eu-s nereceptibila. Sa vedem ce urmeaza
    [Imm.. la laude n-am mai ajuns, da sunt pe undeva :P]

    • Da, adevarul e ca m-am apucat de scris fara sa am absolut nici un plan… oricum, poate mai apar ceva bile albe pentru povestile urmatoare… initial, am avut doar ideea trenului, si restul a venit pe parcurs. Inceputul mi s-a parut unul foarte prost, asa ca mi-a luat ceva timp sa ma hotarasc sa il scriu asa. Daca nu incepeam intr-un fel, as mai fi stat in fata monitorului cu word-ul deschis inca jumatate de ora.
      Bucata cu “am avut mereu senzatia”, acum, ca o recitesc, intr-adevar, e rupta din alt film, o simt. Ideea e ca ce zice David acolo e o intamplare reala traita de mine. Deci, greseala mea, m-am bagat peste David si l-am contaminat. Nu l-am lasat pe el sa vorbeasca, acolo sunt eu… sau, in fine, acolo e un alt eu…
      Multumesc 😀

  4. *dreamy* In mod normal n-ar trebui sa fiu asa dreamy pentru ca nu-mi plac finalurile triste, dar povestioara asta e romantica and i love romance. Primul gand care mi-a venit citind a fost “ce mi-ar placea sa aduci povestioara la Cenaclu:D” [Eu particip la un Cenaclu Literar in Cluj]. Sigur le-ar placea membrilor de acolo:D E foarte bine scrisa si-mi place ca folosesti descrieri foarte particulare (de ex. ale gesturilor, ale chestiutelor marunte: vezi- faptul ca l-a calcat pe picior pe batranel, ca tipa avea umerii ridicati si esarfa verde). Guys don’t usually notice details, so I like you even more:D

    Ma apuc de partea a 2a;) Huuuug!:D

    • Da, ar fi interesant sa citesc o povestioara din asta la un cenaclu 🙂 [chiar ma gandeam mai devreme ce parere ar avea acum profa mea de romana, fata de cum scriam cand eram in gimnaziu-liceu].
      I usually pay attention to details. Pe de o parte, pentru ca am tendinte obsesiv-compulsive, si pe de alta parte, e defect profesional [prietenii stiu de ce ^__^ ] Cand o sa citesti si restul, o sa vezi ca unele detalii apar acolo cu un motiv bine intemeiat. Mie imi place ca unele lucruri s-au legat de la sine cu alte elemente din celelalte povestiri, fara ca eu sa am vreo grija, it just happened. Pe de alta parte, mi-a venit greu sa scriu realist [for Pete’s sake, mi-a luat 7 ore sa scriu 9 pagini], m-am complicat in detalii si am picurat prea mult din mine in ceea ce am scris. Mie imi place sa las personajele sa se comporte natural, altfel nu ar mai avea sens sa scriu. As fi tot eu acolo. Adica, as fi acelasi eu. Apoi, mi-am dat seama ca am alunecat din nou in stilul care imi e comod. Si atunci, unde e provocarea? Teoretic, nu ar trebui sa fie greu. Adica, ar trebui sa fie mai usor decat sa scrii fictiv sau fantezist. Nu trebuie sa iti imaginezi nimic, ci doar sa analizezi atent realitatea. Well, tocmai am aflat ca nu e chiar asa de simplu. E solicitant. Poate ca am ruginit eu. Sper ca e doar asta 🙂
      In final, ideea e ca m-am simtit minunat sa scriu lucrurile astea, chiar daca nu au iesit intocmai cum mi-am dorit. Le-am scos afara din mine, si acum pot sa le analizez mai obiectiv. Sper sa iti placa si restul.
      Hugs back!

      • 😀 Nici mie nu-mi ia foarte putin timp sa-mi fac tema pentru cenaclu, believe me. Am in fata un titlu scris de altcineva care cateodata imi vorbeste, alteori tace. Daca am inspiratie though, bag mare. Dar de fiecare data dupa fiecare fraza recitesc, recitesc, recorectez pana sunt sigura ca a iesit exact asa cum vreau eu. Desi… dupa cum era intr-un film ar trebui sa scriem fara sa ne uitam inapoi, sa lasam sa iasa din noi ceea ce simtim ca nu mai poate ramane acolo. Just to write. Ah well, nu pot lasa sa fie chiar asa brut… 😛

  5. Atmosfera este creata foarte bine! Felicitari, as putea spune!
    Am o singura sugestie, insa: incearca sa lungesti un pic frazele, deoarece risca sa devina lectura usoara, gen roman politist! Si alea sunt bune, dar nu cred ca e asta intentia ta…

    • Multumesc pentru feedback! Intr-adevar, unele fraze ar putea sa fie mai lungi. Mi-e un pic frica de frazele lungi 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: