inegalabilele

Ma gandeam de mult sa ma apuc sa mai scriu pe blog. Nu stiu cum se face, nu am reusit. Am inceput sa scriu articolul asta candva anul trecut. Prinsesem o pauza la munca, si am profitat de ea. In timp ce scriam, am aflat ca am fost eliberat din functie. No hard feelings. Nothing personal. Just business. Ceea ce e de inteles, si am luat-o de buna. Azi mi-am amintit ca era inceput inca de-atunci. Nu e chiar suuuper interesant, pentru mine cel putin, ca deja stiu despre ce e vorba in el. Dar poate il gastiti voi interesant.

Articolul asta vine cumva in continuarea unui alt articol [Joc intraductibil de cuvinte], construit pe cam aceeasi tema: a limbajului, a limbii, a diferentelor si a subtilitatilor.

Asa ca uite ce am aflat: de unde vine cuvantul “handicap“. Povestea incepe acum mai bine de 400 de ani, cu o tehnica numita “hand in cap” [mana in palarie], folosita pentru a tranzactiona obiecte cu valoare diferita. Ca parte a tranzactiei, un martor al schimbului propunea o suma de bani pe care persoana cu obiectul mai valoros sa o considere potrivita pentru un schimb cinstit. Apoi, cei doi posesori ai obiectelor puneau bani intr-o palarie [cap], bagau mainile inauntru si le retrageau, tinand in mana banii sau nu, pentru a indica daca au acceptat targul sau nu. N-am inteles exact de ce tot acest ritual, dar, pana la urma, sunt multe lucruri pe lumea asta pe care nu le-am inteles si pe care probabil ca nu o sa le inteleg niciodata. Iar oamenii sunt ciudati, mai ales cand e vorba de bani. Asa ca… cine stie. Oricum, pana spre sfarsitul secolului 17, sensul cuvantului “handicap” s-a schimbat putin, iar conceptul de a nivela diferentele pentru a avea sanse egale s-a transferat la cursele de cai. Caii erau “handicapati” – li se adauga ceva greutate in plus [evident ca nu li se adauga greutate in minus], inaintea cursei. De aici, cuvantul si-a dezvoltat sensul mai recent: un dezavantaj care ingreuneaza o realizare.
Acum, mai nou, e interesant de observat ce sens capata cuvantul “handicap”, si mai ales “handicapat”.

O chestie misto despre fructul de avocado – in vremuri pre-columbiene, era considerat un afrodisiac. Din acest motiv, una din limbile aztece l-a numit āhuacatlĀhuacatl este o prescurtare de la āhuacacuahuitl, care inseamna “copacul-cu-testicule” (āhuacatl “testicul” + cuahuitl “copac”). Nu am mancat niciodata avocado, dar mi se parea funny numele inca de cand eram mic. Intuiam eu ca e ceva putred cu el. Probabil. De fapt, cred ca nu am mancat niciodata. Doar daca nu cumva cineva a pus vreo bucata in salata de fructe si n-am stiut. Sau mi-a fost administrat in timpul somnului, fara stirea mea.

Imi place foarte mult cum suna “hazard“. Un joc al “hazardului”. Un “hazard” natural. Nu ma “hazardez” sa fac ceva. Cuvantul cica dateaza de pe vremea cruciadelor si implica un joc de sanse. Conform celei mai acceptate teorii, originalul “hazard” [“al-zahr”, din araba] era chiar un zar. Jucatorii aruncau zarul si pariau pe numerele inscrise pe el. Limba romana l-a preluat din franceza, si a ajuns sa insemne sansa, risc, sursa de pericol.

In ultima vreme, toata lumea posteaza poze, desene, ilustratii cu cafea. Sau alte derivate. Toata lumea, luni, are nevoie de cafea. Ma rog, stiu ca generalizez pripit. Eu nu beam cafea, ca mi se parea amara. Bine, nu beam nici bere, cand eram mai mic, din acelasi motiv. Sau daca beam cafea, puneam suuuper mult zahar. Dar am gasit o chestie legata de cafea. In fine, cappuccino. De unde si pana unde cappuccino? Asa ca m-am chinuit sa traduc [eu nu folosesc de obicei cuvinte din astea]: exuberanta unui espresso cu o spuma laptoasa si consistenta nu sugereaza deloc ideea unui ordin catolic devotat saraciei, dar exista o legatura intre cappuccino si calugarii capucini. Membrii acestui ordin auster din secolul 16 purtau robe cu o gluga lunga si ascutita la varf, numita “capuche”. De aici a aparut si numele ordinului, Capucini. Nuanta maronie a robei a inspirat numele bauturii derivate din cafea in jurul inceputului de secol 20. Ca sa vezi.

N-o sa ma mai chinui sa inventez o poveste in jurul cuvantului “salariu“. Si asa mi-e greu sa vorbesc de el… Da’ uite ce-am aflat: in vremuri antice, pentru ca sarea nu era usor de gasit [si pentru ca era o metoda buna de a evidentia aroma unei mancari inca de pe atunci], romanilor le era data o suma de bani, un “salarium”, cu care sa isi cumpere sare. In timp, “salarium” [din latina, “salarius”, din sare] a ajuns sa insemne bani platiti soldatilor romani, si apoi bani platiti oricarui oficial al Imperiului Roman. In final, a ajuns sa insemne ceea ce stim azi.

Isterie – in 1895, Freud a publicat “Studies on hysteria” – o lucrare care a revolutionat psihologia. Freud lega isteria – o psihonevroza marcata de superexcitabilitate emotionala – de traume trecute. Grecii, in schimb, dadeau vina pe altceva – un deranjament al pantecului. Hysteria a deviat de la hystera, cuvantul grecesc pentru pantec, sau uter. Grecii credeau ca numai femeile pot suferi de hysteri [nu hipsteri, ci ceva provocat de o disfunctionalitate a pantecului]. Originea cuvantului sta probabil la baza faptului ca isteria este asociata mai des cu femeile decat cu barbatii. Nu eu am venit cu ideea asta, da’ noh, asa “se crede”. Social vorbind. Cred…

Kaki –  in timpul primului razboi de independenta al Indiei, in 1857, trupele militare britanice purtau uniforme de culoare galben-maroniu deschis. Localnicii i-au spus khaki, ceea ce inseamna, in hindu si urdu, “de culoarea prafului”. Astazi, kaki cuprinde o paleta mult mai diversa de nuante. Mie mi-a luat ceva timp, cand eram mic, pana sa reusesc sa identific culoarea. Nu intelegeam ce inseamna kaki. Si mi se parea un cuvant foarte amuzant.

Lunula – este semnul alb, in forma de semiluna, aflat la baza unghiilor. Apropo de unghii, semnele albe care apar pe unghii si care se crede  ca marcheaza lipsa de calciu, se numesc, popular, noite. Sau asa stiam cand eram mic. Tind sa cred ca numele se bazeaza pe faptul ca, popular, se crede ca daca iti apar noite pe unghii, inseamna ca o sa primesti ceva drept cadou in viitorul apropiat, deci o sa te innoiesti.

Lemniscata – este orice semn care seamana cu un 8 sau un semn al infinitului [un 8 culcat]. Pentru un grafician/designer ca mine, sa spun cuiva ca trebuie sa alegem o lemniscata din alt font, that’s a bitchslap. Haha.

Si alte chestii faine pe care le-am mai gasit:

Zhaghzhagh (Persian) – sunetul facut de dinti, cand se ciocnesc intre ei, din cauza frigului sau furiei sau … whatever.

Yuputka (Ulwa) – inseamna senzatia ca ceva se taraie pe pielea ta [un paianjen, un gandacel, o omida, etc. – ai prins ideea]. cand, de fapt, nu e nimic, doar ti s-a parut.

Slampadato (Italian) – nu-mi vine sa cred ca exista un cuvant care descrie dependenta de razele UV din saloanele de bronz artifical. da’ uite ca exista.

Luftmensch (Yiddish) – desi sunt mai multe cuvinte in yiddish care descriu neadaptati social, asta descrie un visator fara pic de simt practic si fara simt al business-ului.

Iktsuarpok (Inuit) un cuvant foarte fain care descrie sentimentul de anticipare cand astepti pe cineva la tine acasa si te tot uiti pe fereastra sau iesi afara sa vezi daca se apropie sau a ajuns.

Cotisuelto (Caribbean Spanish) – o persoana [barbat] care isi poarta partea aia din spate, mai lunga, a camasii, afara din pantaloni [aparent o moda la barbatii americani sub 40 de ani].

Pana Po’o (Hawaiian) – inseamna gestul de a te scarpina in cap atunci cand incerci sa-ti aduci aminte ceva ce ai uitat.

Gumusservi (Turkish) – un cuvant care descrie lumina lunii reflectata in luciul apei.

Vybafnout (Czech) – inseamna sa sari in fata cuiva si sa strigi “bau!” [nu stiu daca e obligatoriu sa sari, totusi]

Mencolek (Indonesian) – exista un cuvant pentru gestul de a bate pe cineva pe umarul gresit, ca sa se intoarca si sa nu vada pe nimeni, si apoi sa-si dea seama ca esti in partea cealalta, and you’ve just tricked them.

Faamiti (Samoan) – a face un suierat prin a inspira aer printre buze, cu scopul de a atrage atentia unui caine sau a unui copil.

Glas wen (Welsh) – un zambet nesincer, prefacut, sau sarcastic.

Bakku-shan (Japanese) – a vedea o femeie care pare draguta din spate, dar nu si din fata [oh da, speram sa existe un cuvant pentru asta]

Kummerspeck (German) – greutate in plus, stransa din cauza mancatului excesiv provocat de probleme emotionale.

Cele mai multe dintre cuvintele de mai sus pot fi gasite in cartea cercetatorului BBC Adam Jacot de Boinod, ‘The Meaning of Tingo and Other Extraordinary Words from Around the World.’

Articolul este partial preluat si tradus de aici.

sunday is new slang

new slang [hope it’s right when you die, old and bony]

she wore her hair with a sort of grace, especially when she wore nothing else.

new slang

wacom + artrage + photoshop
~1 hour
ref photo from beautyisshe

emily in three

my beautiful friend, Emilia.

long neck emilia
apassionata
feeling blue

Vindem umbrele

Nu cred ca sunt un tip iesit din comun. Pentru ca, de obicei, nu mi se intampla lucruri iesite din comun. Viata mea a avut cel mai normal curs pana nu demult. Copilaria mea a fost una obisnuita. Parintii mei nu au fost nici foarte bogati, nici saraci lipiti pamantului. Nu am avut chiar tot ce mi-am dorit, dar nici nu am dus lipsa de nimic. La scoala, am fost un elev obisnuit. Mediocru. Nu am participat la olimpiade, nici nu am ramas corigent la vreo materie. Mi-a fost greu sa aleg, la sfarsitul liceului, ce sa fac, pentru ca nu mi-am dorit sa fac ceva anume. Nu cred am veleitati de artist [nu am mai scris nimic altceva in afara de aceste foi de agenda nefolosita], nu sunt foarte bun la matematica, stiintele naturale nu au fost niciodata o pasiune pentru mine. Am mers acolo unde au mers cei mai multi. De cinci ani incoace am o slujba normala, cu program fix, la care nu se cer prea multe de la mine. Pana acum nu am avut de ce sa ma plang. Ma intelegeam bine cu oamenii de acolo, desi nu prea interactionam cu ei, sefii nu ma bateau prea mult la cap. Zilele semanau destul de mult intre ele. Ma trezeam la aceeasi ora, mergeam pe acelasi traseu spre locul de munca, nu stateam peste program, asa ca ajungeam in jurul aceleiasi ore acasa. Erau seri in care gateam [desi nu-mi place sa gatesc in mod deosebit], timp in care ascultam muzica la radioul din bucatarie (muzica nu e una din pasiunile mele, dar parca nici sa fie liniste completa nu-mi place).

In weekend-uri mergeam sa-mi fac cumparaturile, de obicei la aceleasi magazine. Uneori, spre seara, daca era frumos afara, mergeam in parc si ma plimbam. Nu imi place neaparat sa merg pe jos, dar intotdeauna e buna o gura de aer curat. De asemenea, mergeam pe jos pentru ca nu era nevoie sa iau un mijloc de transport in comun, sau, spre exemplu, un taxi. Aveam totul la indemana.

Asa ca ma intreb de cand a inceput totul. Cred ca a inceput odata cu ploaia. Pentru ca, dupa cum ziceam, drumul spre locul de munca era mai mereu acelasi. Acum imi dau seama ca, de cinci ani incoace, s-a schimbat foarte putin, dar s-a schimbat. Obisnuiam sa evit gangul asta. Mi se parea ca e un loc de rau augur. Desi nu s-a intamplat nimic neobisnuit, ori de cate ori am trecut pe aici. Il evitam pentru ca este genul de loc prin care treci repede. Simti ca daca stai prea mult, o sa se intample ceva rau. Vara e pustiu si racoare. O racoare tulburatoare si nefireasca. Iarna, gangul este uscat si rigid, ca interiorul unui cavou. Ai impresia ca este un loc prin care nu ai voie sa treci, ca pe undeva pe acolo exista un semn pe care scrie “Trecere interzisa”, dar cumva nu l-ai zarit si acum treci pe acolo si ceva rau o sa se intample.

Ploaia a inceput brusc, intr-o zi obisnuita. Cand m-am trezit, soarele rasarise deja. In timpul micului dejun, nu era nimic care sa anunte ca va ploua. Cand am iesit din scara blocului, am vazut norii. Nu mi-am facut griji, pentru ca de obicei nu folosesc umbrela. Nu a fost nevoie pana acum, pentru ca, ti-am zis, am totul la indemana. Ploaia a inceput repede, asa ca am scurtat drumul spre serviciu. In mod normal, nu am de ce sa ma grabesc, dar ploaia era neobisnuit de rece si deasa. Am trecut prin gangul de care iti spuneam, si de care uitasem. Am ajuns in dreptul lui, am simtit un oarecare fior, am trecut si totul a fost perfect in regula. Numai ca, din ziua aceea, ploaia nu s-a mai oprit.

Poate ca in primele cateva zile te gandesti ca, uite, iar e o ploaie din aia de toamna apasatoare. Trece o saptamana, si soarele nu se arata nici macar pentru o singura zi. Ploaia nu conteneste nici macar o clipa, aceiasi stropi marunti care iti uda pardesiul in drum spre serviciu, te fac sa clipesti mai des, iti intra in gura, se scurg pe maneci, iti incretesc degetele. Totul in jurul tau este umed, hainele nu mai apuca sa ti se usuce, pantofii sunt mereu uzi, clantele sunt mereu reci, pui mana pe ele sa deschizi usi, mana iti este uda si nu ai pe ce sa te stergi pentru ca pana si batista din buzunarul interior al hainei este uda. Geamurile sunt aburite, peretii fac condens, nimic nu mai este uscat, nimic nu mai este cald, nimic nu mai este confortabil. Mai trece o saptamana de ploaie, oamenii incep sa se imbolnaveasca. Si nu zic neaparat de pneumonie sau raceala sau gripa. Dar te uiti la ei pe strada, arata nedormiti, stresati, incercanati. Bolnavi. Dupa o luna, vezi din ce in ce mai putine umbrele pe strada. Pentru ca nu mai ai de ce sa folosesti umbrela, esti ud pana la os, pantofii iti sunt plini de apa, parul iti este ud, picura apa din el, ajungi acasa si degeaba folosesti uscatorul de par, pentru ca patul iti este ud, papucii cu care te incalti dimineata iti sunt uzi, prosoapele sunt ude, ai putea sa le storci. In ziare, apar stiri despre primele cazuri de sinucidere. Poate ai zice ca un zeu nemilos al ploii s-ar indupleca dupa primele sacrificii. Dar ploaia continua sa cada, zi de zi, saptamana dupa saptamana, trece toamna si deja te gandesti ca ploaia ar trebui sa se transforme in zapada, ceea ce e bine, pentru ca macar e o schimbare. Dar totul pare sa curga mai departe, curge si se scurge, sinuciderile continua, e greu sa mai tii o evidenta clara. Zilnic, trupuri sunt gasite in rau, in lacul din parc, pe trotuare, capete sparte, balti de sange spalate, continuu, de ploaie. Trupuri goale de sens, de viata, trupuri fara umbra, plutind in suvoaiele de apa care cade din cer, zi si noapte, zi si noapte, fara oprire.

Si brusc, in prag de iarna, ploaia se opreste si ai impresia ca a trecut o vesnicie, nici nu poti sa te bucuri, in primele zile, de soare. Ochii te dor permanent, simti nevoia constanta de somn, e ca un fel de convalescenta fortata in care nu iti este bine, ca un fel de hibernare din care nu erai pregatit sa te trezesti. Numarul de sinucideri scade in mod simtitor, activitatea in oras stagneaza vizibil. Mergi pe strada si vezi oameni opriti pe trotuar, in drum spre serviciu, ca si mine, stand la soare, dormitand cu ochii inchisi, ca niste pui de gaina.

De asta mi s-a parut ciudat ca in prima zi in care nu a mai plouat, sa trec, din obisnuinta, prin gangul cu care deja ma obisnuisem, si sa vad o hartie lipta de o usa pe care nu am vazut-o niciodata deschisa: “Vindem umbrele”. M-a bufnit si rasul, chiar in starea in care ma aflam. Acum vindeti umbrele? Impotriva soarelui, sau ce?

Ziua urmatoare, hartia care anunta ca cineva vindea umbrele in gangul ala parasit, era tot acolo. Repet, nu am vazut niciodata pe nimeni trecand prin gang, pe nimeni folosind usa aia mica si stinghera, era ca si cum gangul ar fi existat numai pentru a trece fugar, prin el, in drum spre altundeva. Si ma gandesc ca poate totul a inceput odata cu ploaia, pentru ca, in mod normal, nu as fi facut asa ceva. Ziua urmatoare m-am trezit un pic mai devreme, oarecum ingrijorat ca soarele nu o sa fie acolo, si ca ploaia o sa inceapa din nou. Cred ca am si visat ceva legat de asta. Dar soarele era acolo, si pentru prima data dupa luni de zile, am simtit confortul de a fi uscat. Mi-am luat micul dejun cu un sfert de ora mai devreme, si am iesit din scara blocului, de asemenea, cu un sfert de ora mai devreme. Cand am ajuns in dreptul gangului m-am oprit si, pentru prima data in ani de zile, am apasat pe clanta usii pe care scria, inca si acum, “Vindem umbrele”.

Cine ar vinde umbrele? ma gandeam. De ce acum? S-o fi mutat cineva aici, si si-a deschis o afacere cu umbrele. Prost loc si-a ales, si slaba metoda de a-si face publicitate.

Un hol lung, intunecos, care inca pastra mirosul de umezeala al zilelor ploioase. In capatul holului, o alta usa. Am facut cativa pasi, incercand sa las usa din spatele meu deschisa, pentru a vedea ce fac. Nu am reusit. Usa s-a inchis in spatele meu, iar eu am continuat sa merg inspre capatul holului, bajbaind in semiintuneric. Tin minte si acum cea de-a doua usa, cu vopsea scorojita, clanta. Si cum am ajuns in magazia aia stranie. Nu erau prea multe de vazut inauntru. Burlane, tevi de apa calda sau rece, praf, lumina chioara. O masa veche servind, aparent, pe post de tejghea. Un maldar de saci pierzandu-se in intunericul din capatul camerei. In dreapta, unelte de gradinarit vechi si ruginite, sprijinite de perete. Cateva galeti, bagate una in alta, atarnate de tavan cu niste sarma. Multe cuie ruginite, in doua lazi puse una peste alta. Si omuletul ala ciudat, aparut din intuneric, si sunetul facut de galosii lui prafuiti.

Nu a zis nimic, doar s-a uitat, suspicios, la mine. Nebarbierit, intre doua varste, cu fata rosie si privirea neincrezatoare. Mic de statura, imbracat intr-un halat prafuit si murdar de ulei, si incaltat cu galosii aia terfeliti si plini de noroi uscat, deja crapat. L-am salutat cu o miscare scurta a capului si am vrut sa spun “Buna ziua”, dar imi pierise vocea. Mi-a iesit doar o soapta, pe care am ascuns-o incercand sa-mi dreg glasul. Mi-am amintit de ce intrasem acolo, mi-am amintit ca trebuia sa ajung la serviciu, dar imi venea greu sa aproximez cat timp trecuse de cand intrasem. Teoretic, nu ar fi trebuit sa fie mai mult de doua minute. Aveam impresia ca e mult mai mult de atat. Mi-am dres din nou glasul, si am zis ca am vazut anuntul de afara, cum ca ar vinde umbrele, asa ca am intrat sa vad despre ce e vorba.

Omuletul a pufnit ca un animalut salbatic, m-a fixat cu privirea, si lent, dar extrem de lent, a inceput sa ranjeasca. Cred ca au trecut vreo 20 de secunde pana ca figura lui, si asa ciudata, sa se transforme intr-un rictus macabru, un fel de ranjet nenatural care dezvaluia vreo 20 de dinti inghesuiti si dezordonati. Apoi, omuletul a dat din cap de cateva ori, ranjetul i-a disparut aproape complet de pe chip, pastrand ceva din urma unei senzatii de usurare. Si mi-a zis:

– Nu cred ca poti sa ne ajuti.

Vocea lui mi-a amintit de sunetul scos de o foaie de hartie mototolita, harsait si pergamentos. Recunosc ca pentru cateva momente, m-au trecut fiorii si mi s-a facut teama. Nu stiu de ce. Dar, pentru ca omuletul parea gata sa se retraga de unde a venit, si aveam senzatia apasatoare ca daca pleaca, nu se va intoarce, sub impulsul momentului, am baguit:

– As vrea sa cumpar o umbrela, daca se poate…

Omuletul s-a oprit cu spatele la mine, asa cum era, si simteam, din nou, desi nu-l vedeam, cum gura i se lateste, incet, sub forma aceluiasi ranjet pe care il vazusem mai devreme. La fel de incet, capul i-a coborat intre umeri, iar spatele i s-a curbat intr-un fel de cocoasa. Parea ca a cazut prada unei crampe, mai ales ca incepuse sa tremure necontrolat. Spectacolul a devenit cu atat mai lugubru cand am auzit, la inceput, un fel de sasait, apoi un harsait venit din plamanii omuletului. Ritmic, de parca cineva ascutea un cutit din fier de proasta calitate. Omuletul radea.

S-a intors pe jumatate inspre mine, iar lumina chioara i-a sclipit sticlos in ochi si pe buzele rasfrante de pe care se scurgea acum o saliva groasa.

– Prostule, mi-a spus, nu vindem umbrele.

M-a luat ameteala si am plecat, clatinandu-ma, din locul ala blestemat. M-am intors direct acasa, nu m-am simtit in stare sa merg la serviciu. Am repetat in minte scenariul, intrebandu-ma daca este posibil, si cum, si de ce. Totul capata sens in mintea mea, dar ma facea sa ma intreb daca sunt bolnav sa cred tocmai asa nebunie. Poate ca ploaia si-a pus amprenta asupra noastra, a tuturor, si suntem un oras bolnav, de oameni bolnavi, cu imaginatie bolnava. Eu nu eram asa, eu eram un om normal, cu o viata obisnuita si mediocra, de care acum imi era dor.

Era ceva anume in felul in care imi vorbise omuletul. Pe anunt scria “Vindem umbrele”, iar eu am spus ca as vrea sa cumpar o umbrela. Creatura aia mica [deja ma indoiam ca era un simplu omulet] mi-a raspuns “noi nu vindem umbrele”. Noi. Nu vindem umbrele. Totul ar fi sunat plauzibil [in afara de ideea ca pe usa scria ceva, iar el mi-a spus exact contrariul]. Ceea ce mi-a atras atentia, insa, a fost felul in care a pronuntat “umbrele”. Asa ca sper sa gresesc, si Dumnezeu mi-e martor, cand spun ca nu as fi putut sa cumpar o umbrela de acolo. Pentru ca ei nu vindeau umbrele. Vindeau umbre. Umbrele din timpul ploii.

***
[nu stiu cat de mult reiese din poveste ideea pe care am vrut eu sa o evidentiez. adica daca se intelege ce vreau sa zic. s-ar putea sa fie aspecte pe care nu le-am acoperit, scapari de care nu am avut grija… un tip super-normal scrie intr-o agenda despre aceasta intamplare, care i s-a petrecut. ceea ce s-a intamplat inainte de asta, e destul de clar. monotonie. ceea ce se intampla dupa, nu stim nimic despre asta. totul e povestit pe hartie, se pare ca personajul meu avea ceva skill-uri de scris povesti. as fi vrut sa folosesc un ton mai sec, dar as fi pierdut din atmosfera. nu stiu, poate ramane o provocare pentru o data viitoare]

[ideea mi-a venit intr-o zi, cand am trect pe langa un magazinas din asta de cadouri si suveniruri, si am vazut o hartie lipita in geam, pe care scria exact chestia asta “vindem umbrele”. in mintea mea, a capatat un alt sens, si mi-am propus sa scriu aceasta poveste despre care nu stiam nimic altceva. mi-a luat ceva timp, pentru ca am inceput-o asta-toamna, si a ramas ca draft vreo 2-3 luni. am recitit ce am scris, am sters tot si am rescris. sa speram ca nu a fost o greseala]

[desi nu are legatura prea mare cu inspiratia mea din seara asta, am ascultat jazz. am descoperit aceasta piesa de la Avishai Cohen Trio – Arava. As putea sa o plasez drept coloana sonora, daca ceea ce am scris eu ar fi transpus intr-un fel de film mut, si s-ar auzi pasaje din “Arava” in momente cheie. nu e destul de creepy, totusi.]

[nu e nevoie sa spun, sper, ca orice feedback este binevenit. este putin probabil sa mai schimb ceva la povestea asta, asa cum e ea acum. dar voi incerca sa tin cont pe viitor.]

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

calligraphy disaster

lately, i tried some calligraphy. i really enjoy this, because i’m a perfectionist, and this really pushes my limits.
therefore, i find my results disastrous. i’m really far from being somewhat close to average, my hands feel shaky and unsure, and the nibs i made for myself, which are from wood, are far from meeting my standards.
but until i’ll buy myself better tools, this will have to do.

calligraphy disaster

so i used for this:
– two nibs made from the wood of two old brushes
– black and sepia koh-i-noor school drawing ink
– old paper.

my first painted comic strip

A late call
Based on real facts.
It’s not exactly how it happened.
Actually, my mom first asked me where I am, if I ate for dinner, where do I stay, where do I sleep, and then she asked me if Nico taught me to smoke. And then she hung up the phone.
She really talks a lot, my mom.

late call

wacom + painter + photoshop
~a few days of discontinuous work.
***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

monday is godard

joyeux anniversaire, monsieur Godard!
né le 3 décembre 1930, quatre-vingt-deux ans.

godard

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

thursday is selflessness

stay out of trouble, stay in touch
try not to think about me to much

wacom + artrage + photoshop
~2 hours

 
***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

sunday is memories

My first memory after being born is going with my mom to the kindergarten. I was very little, I’ve been told I was barely 3 years old, it was very early in the morning, and my mother had to go to work. She tried to leave me at the kindergarten, with no success whatsoever. I was crying my lungs out, standing on one side of the exit door, my mom on the other side. I remember I finally calmed down for a while, and met Vali, a strange little girl, who was warming herself by a little fireplace/stove. Then everything is blurred out. I’ve been told I was crying all the time, so I had to be moved in the same group my brother was in, even though he was 4 years older. He took care of me.

What is your first memory?

wacom + artrage + photoshop
~2 hours
***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri

saturday is bleak

saturday is bleak
and cold
said a shivering sparrow

artrage + wacom + photoshop
~5 hours
a huge “thank you” towards a wonderful and beautiful lady, =MarinaCoric , who granted me permission to use one of her photos as a reference image. You can find the original picture here: [link]
Thanks, Marina!

***

Printre altele, susținem:
Revista de Povestiri